Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...

Descantec pentru Maya ...

Fata cu par aramiu, ti-ai daruit iubirea ingerilor si ai uitat cum e sa iubesti pamanteste...Ochi verzi si muguri de fluier se aud in inima ta..Unde ai plecat fata tacuta? In ce lume de basm?
...Ai lasat in urma o umbra ce nu stie sa se coloreze...Materialul nu mai are forme si e prea putin incapatoare pentru nemateria din tine...
Candva ai stiut ca iubirea se coloreaza cu pensule magice, cu atingeri de maini si fluturasi colorati..Cine ti-a otravit iubirea copila naiva? Ce inger ti-a furat tarziu, cand zorii sunt lenesi, cel mai cast sarut?... Acum te tangui umbra uitata, prin povarnisuri....fara astampar, fara'ncetare ...cauti... in gerul ce candva te-a cuprins...Nu mai sti sa iubesti cum se iubeste aici..iubire cu foc si lucruri marunte...Iubita ai sa ramai in veci de ingeri si vesnic un fum, doar un fum pe pamantul acesta...
Nu mai tanji dupa iubiri fara nume...Ele nu te asteapta aici..Sunt ale cascadelor copii...si ale norilor vise.Ingerii, in geruri de infint te vor astepte si iti vor da cel mai frumos dans al lor, iar viata ta de pamant si zapada doare acum mai mult,amara constientizare ...Fugi copila si lasa ingerii in lumile lor, ei vor sti sa te iubeasca cand te intorci, iubirea pamnteana e linia ce palma ta o arata...
Lasa castul sarut in cutii cu amintiri parfumate , miros de frezie si pietre de rau...Ingerii ploii daruiesc iubiri ca pe agrafe din pletele fetelor frumoase..buze date in dar pentru iubiri marete ce urmeaza sa vina...Asteapta-ti randul lumesc si nu mai tanji dupa agrafe in forme de libelule sau fluturi cu aripi de safir si gust de coacaze..Asculta ...Ia-ti ragazul si nu mai rationa..doar simte...simte pamanteste...

Cantecul pietrei

Retele gaussiene si portelanuri ciobite
Locuri ce duc spre neantul 'azul'
Un cantec pagan din corzi de vioara
Si plang si rad , azur la amurg...

Copaci fara luna si vise de nori
Tacere marunta si zgomot in zori
Mireasma pastel pe rochia prea lunga
Si curge si curge ca sa nu planga.

Copila uitata in haine de piatra,
Cade mereu spre al lumii ascend
Si canta mereu un cantec de iasca:
"Azur la amurg, sufletul meu..."

Cum se scrie tacerea...

La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...

In imbratisarea ta...

Noapte cu cer instelat, frig si iar frig...saruturi taioase ale lunii bicolore... Un pod, o apa..copilul din tine razand...Din nou am doar imagini...patrate dintr-o tabla de sah pe care tu intru-un fel sau altul ai invatat atat de bine sa mergi...Miros de alt si alt parfum pentru fiecare patrat...si ochii a caror infinit vreau sa il curpind...
Aceasi camera...
Putina muzica si licori ieftine..ale lumii muze... Sunete ale unui vechi tango, o cetate si prieteni ce se joaca ghidati de aburi ...Somnul omenirii ne-a adus momentul de care aveam nevoie, singuratea noastra, din nou infinit si efemer ...intr-o bucla de timp...
Poate pentru prima data, mi-ai raspuns la cele mai multe intrebari...Poate niciodata nu ai mai avut atat de multa rabdare ca acum...atata dezlegare de materie....Darul tau pentru mine: o promisiune a unei cetati ce nu mai e la fel ca cea pe care ai cunoscut-o dar da...totusi mi-ai promis ca noi doi impreuna vom merge sa vedem acea cetate...Uimire si iar uimire....Lumea asta are reguli, nevoie de bani, nevoie de timp, oameni si leagaturi....dar pentru tine acestea sunt precum fumul pe care il izgonesti cu o singura rasuflare... vom exista doar noi pe drumul spre cetate...
Iubire in ochii tai...iubire pentru inima mea muritoare, pentru miile de intrebari pe care le privesti intelegator la mine in suflet si astepti momentul in care vei avea voie sa imi raspunzi...Zambetul tau...si parfum de noapte imbracata in aer rece...
Cand timpul s-a impletiti deodata cu parul meu am vrut din nou o confirmarea ireala a faptului ca nu visez...M-am apropiat...timida...si am stat in fata ta...intr-o intersectie de secunde una mai mica decat cealalta. Incercam sa ma hotarasc daca se cade sa intind bratele si sa te curpind... Si am inteles ca nu am ce sa pierd...am intins bratele... si tu... tu m-ai cuprins....inainte sa apuc sa imi sfarsesc gestul...
Flacari in inima mea, foc ce curata pacatele pielii si ale sufletului, foc al unui inger pentru decojirea scoartei, atemporaliate in vapai albastre...
O micro lume, o spovedanie tacita, o noua treapta urcata, o crestere exponentiala a constientizarii, gustul timpului de dinaintea timpului, aripi translucide....sau doar ... lumea din imbratisarea ta...

Tacerea ta....

Ma privesc in ochii tai... si cad in abis, dar nu vad nimic decat nuante de verde si gri...ochii tai sunt altfel acum, amalgam de culori si imagini ce nu le inteleg... peisajul se schimba ... pete fara contur si un sentiment de neapartenenta dureroasa....si cad....candva aici era azurul....apoi ai clipit...
Le-am vazut pe toate astea stand in fata ta...Stateam cuminte si tacuta asteptand sa ma judeci, sa ma lovesti cu vorbe nepamantesti...in schimb ai tacut...Si era o tacere fara consistenta, la fel ca aerul pe care incercam sa-l respir...Amorteala si o senzatie de vina asa cum nu am mai simtit ...decat doar in amintiri ale viitorului ce nu le gasesc ale mele , dar le identific cu parte dintr-o viitoare constiinta a timpului ce se impleteste in mine....De ce ai tacut? Preferam sa ard, sa lupt, dar nu am putut sa lupt cu tacerea ta, cum ma puteam scuza pentru ceva de care nu m-ai invinovatit prin cuvinte? Dar imi simteam vina apasandu-ma ....Si bunatatea ta , te uitai la mine cu intelegere si imi iertai totul, fiecare cuvant sau gest, fiecare extindere a omenescului ce se afla in mine, ce ma poseda prin simpla mea natura...
As fi vrut sa iti ating aripile, sa inteleg...dar nu am indraznit sa ma apropii...Acum am ajuns si eu sa iti spun ceva care am auzit candva la un prieten ce se suprapune in timpul hiperbolic peste ochii omului obisnuit..."Daca tu m-ai ierta as putea sa stau linistita,vinovata fiind, in fata unor zei furiosi...."

Povestea ploii...

Pentru azi doar o poveste simpla… O poveste despre suflet si ingeri…de fapt doar un singur inger …cel pe care il iubesc cel mai mult, cel care isi face timp intotdeauna sa ma tina in brate noaptea atunci cand imi e frica si imi canta ca sa adorm (Pentru cei ce nu ma cunosc asta pare un lucru simplu, dar pana acum cateva luni nu suportam idea sa raman singura dupa lasarea serii)…

Povestea ploii incepe simplu…Doar doi prieteni ce au mers sa bea o sticla de vin…Inger si om intr-o asezare nefireasca a situatiei, eram eu si tu acolo si a inceput sa ploua… Imi era atat de frica de ploaie…sa nu ma ud sau sa nu racesc si atunci aripile tale m-au atins…mi-ai spus sa am putina incredere, sa imi dezvelesc parul de esarfa cu care l-am acoperit…sa stau putin asa…mi-ai promis ca nu o sa racesc…Asa a inceput aceasta poveste ciudata…Ploaia mi-a spalat putin hainele triste si obosite…mi-a dat libertatea alegerii de a spune da…sunt aici om parte din natura asta minunata…ploaia nu face rau…e doar o alta dizlocare macabre a omului de ceea ce de fapt il creste…

Am invatat sa iubesc ploaia, pasi marunti spre vise, chiar lacrimi confundate cu picuri fini…si amalgam de vise sub iubirea ploii…poate ca ploaia e cel mai iubitor fenomen…se aseaza timid si te imbratiseaza…nu e vina lui ca e rece…e pur si simplu acolo pt tine…Pasii nostrii impreuna i-am facut prin ploaie…te-ai asezat si ai luat o pietricica de pe jos, iar eu ti-am spus sa o lasi ca e murdara…si raspunsul tau ca de obicei subit…nu e murdara…asta vor ei sa crezi…ploaia le spala pe toate…

De atunci prietenul meu,de fiecare data cand ploua si tu nu esti langa mine, eu dansez ca un copil in ochiurile de apa ...stiu ca tu ma tii de mana in iluziiile mele nebunesti si singurateta nu mai e la fel de trista cum parea….pentru ca impreuna cu iubirea petru ploaie am ajuns o parte din infinitatea ta... din ecoul faptului pur...