duminică, 27 martie 2011

Inceputul...(oda pentru 1 Aprilie)

Se intuneca cerul incet incet... Mereu linistea asta imi aminteste de alte vremuri... linistea aceea ciudata... cand se aduna norii la fel ca si gandurile pe ochii mei... la fel ca vremurile pe care noi le cunoastem atat de bine... Era covorul rosu pentru furtuna ce avea sa vina ...furtuna ca o domnita in haine de vant...
Imi lipsesc din ce in ce mai mult cuvintele, le-am lasat si pe ele pe malul portilor, la intrarea in cetate... Mi-ai spus sa imi cataresc dorintele mai bine decat orice altceva, sa inteleg consecintele, iar apoi mi-ai spus sa invat sa iubesc ploaia...
Furtuna asta imi aminteste din nou de tine, de un alt tine...Si zambesc... Azi nu sunt zambete triste nici priviri reci, azi sunt doar amintiri colorate, priviri de primavara pentru ingerii ce miros a frezie. Azi sunt ganduri spre viitor... asumarea raspunderii ecourilor ce le-ai indreptat in alta lume spre mine " Cum poti sa ceri eternitate cand mergi mereu cu privirea spre trecut?"...
Se cada, in virtutea veleitatilor de domnita, sa iti spun adancul din care vin toate aceste ganduri asimetrice fata de punctele perfect ordonate ale matricei pasilor... Se cade aceasta explicatie pentru toate acele explicatii ce nu le-am primit niciodata, pentru cele care vor veni pe aripi de cuvinte, corzi de chitara, buchete de flori, necunoscuti in noapte, strigate de copii in parc sau poate pentru singurul cuvantul ce l-am scris in miez de noapte pe nisipul fierbinte...
Privilegiul serilor reci din gradina botanica, privilegiulor altor ochi spre vederea stelelor au deschis porti necunoscute spre trecuturi ce nu le-as fi inteles niciodata atat de devreme, niciodata in acest fel. Priveam punctulete albastre si ma simteam a lor, mica si disparuta in lumi de gheata sau foc ...Ce mai conta atunci?...Eram sus... atat de sus. Atunci nu simteam nici frigul muscator al iernii, nici forfota oamenilor din jur. Nu am fost nimic si am fost in acelasi timp fiecare punct luminos ce mi-a trecut prin ochii cei noi. Atunci m-am indragostit de Aldebaran.. maretia lui... Imi aduce aminte de cetatile sculptate ale maurilor, de povesti spuse... toate din cartile ingerilor ce cutreiera in haine omenesti acest pamant... Iar apoi am inteles...
Lumina lor e atat de departe, lumina tuturor florilor de cristal ce le vad pe bolta rece. Poate ele au murit de mult si eu nu am aflat inca.Lumina lor nu s-a terminat, sufletul lor e inca aici pentru contopirea frumusetii eternului si al efemerului...
Poate sufletele lor au ramas si ele aici ca lumina astrilor morti... o urma de fum spre intelegerea fatalului, spre intelegerea frumusetii. Dar eu am vrut sa strang aceasta lumina in brate, sa ii spun povesti despre printese, miraje de fum peste ochii muritori. Incet lumina s-a stins, foc celest din pietre rare... s-a dus fara ca eu sa inteleg atunci ca ea era de mult apusa...Asemeni luminii ce vine din cer ei au apus pe linia cerului nemarginit...
Zambeste bunul meu prieten, strange-ma in brate in nopti fara luna si spune-mi povesti despre zilele ingerilor..Azi imi indrept privirea spre drumul din fata mea si spre cerul furtunii ce ma ravaseste din nou, gust de primavara capricioasa...asemeni copiilor ce ies din cand in cand din noi...Azi e ziua inceputului...primul gand din cei 723 ... si gandul cu numarul n, n+1,... din toate primaverile tale...