Intelegere 1.1

                Azi timpul curge altfel...am ales alt loc pentru a reflecta la lucruri ce par a nu se fi intamplat niciodata in aceasta viata. Ma trezesc intrebandu-ma daca lucrurile s-au intamplat asa cum imi amintesc eu sau au fost doar vise despre care nu a auzit nimeni niciodata...

                O intalnire cu un vechi prieten a facut timpul sa se intoarca din nou, curgere ce nu a mai fost perturbata de ceva vreme... dar in cafeneau plina de fum el a reusit sa scoata la iveala lucrurile la care evit sa ma gandesc de mai bine de un an... De ce nu dau voie lumii sa se vada prin ochii mei asa cum se vede ea...de ce o restrang la puncte opace care se complac in normalitatea zilei?

                Stiu din zorii zilelor ca vad lucrurile putin altfel...deficienta vederii ca om a dus poate la un alt fel de vedere... mintea a dezvoltat ceea ce ochii nu puteau sa perceapa...un alt fel de simt. Exista unele documentari pentru acest fenomen, dar nimeni nu a reusit sa demonstreze ca el exista in adevar.

                Prin ochii mei sunetele se impletesc cu imagini si culori, amalgam de picaturi de diferite clase... Nu pot sa neg acest lucru, desi uneori imi distorsioneaza realitatea in feluri care ma fac sa par ca nu apartin acestei lumi...Putini sunt cei care au reusit sa treaca aceasta bariera inspre adevaratul eu ... Problema mea colorata a dus insa la alte distorsiuni, iar singura mea iesire a fost stiinta, singurul loc unde sunt capabila sa ordonez lucrurile pe categorii, unde eu detin controlul atata asupra imaginatiei cat si asupra regulilor... Cand ies pe usa stiintei ma asteapta din nou gradina in care pomii uneori sunt rosii, daca pasarile ce le stau pe ramuri vor ca ei sa fie asa...

                Intelegi acum de ce am incercat sa neg aceste lucruri? Ele ajung sa te inebuneasca si sa uiti care trebuie sa fie conduita ta in realitatea sociala a timpului nostru...asemenea surpare a fundamenelor nu e mereu de apreciat...

                Poate acesta e  noul ton al celor ce vor fi scrise, confesiuni despre ceea ce am incercat sa neg ca sa ma integrez intr-un tipar care acum cred ca nu imi face cinste si care ma stie diferita lui...care nu a ajuns sa ma imbratiseze pe deplin avand constiinta ca ii sunt straina...

                Trebuie sa inchei cu o multumire...celui care m-a invatat cum sa amestec realitatea cu mine insumi, celui care ma accepta asa cum sunt si nu in ultimul rand celui care a reusit sa deschida usa de mult inchisa spre darurile mai putin obisnuite din mine.

Bobitele albe...

                In urma cu ceva vreme am aflat ca lucrurile din mine nu sunt asa cum credeam ca sunt, e ceva acolo care da peste cap paleta de emotii. Si atunci ma gandesc: Oare tot ce am trait pana acum…pornirile copilaresti din mine…tristea libelulelor si cantecul de vioara... nimic nu e cu adevar aici? Pot sa stiu ce e cu adevarat in fata mea cand interiorul meu se macina pe sine insusi… Cand eu imi sunt mie pedeapsa si spiritul se autosaboteaza mereu, mereu in cicluri mai puternice si mai dese

                Lumea s-a intors si nu mai exista nimic, nici vis, nici ingeri si cumva realitatea e mai buna acum decat orice vis trait in trecut, decat orice viata traita in faldurile timpului a carei sclipire o mai vad din cand in cand in ochii cerulu. Dar primaverile acelea au fost doar in mintea mea inebunita de demonii faramenlor ce imi stau in cosul pieptului? Oare toata apasarea, tot vartejul a fost o fantasma ce mi-a chinuit anii? Acum pare stupid si ma inebuenste gandul ca tot ce a fost pana acum a fost o iluzie creata de propria-mi minte.. Cand credeam ca universul isi intoarece zambetul de la mine eram de fapt un alt eu in haine negre care imi taiam singura caile…

                Nu pot sa accept gandurile, nu mai pot sa scriu la fel ca inainte…nu ma mai simt lumina si nu mai vad ingerii asa cum ii vedeam inainte… Nu toti sunt lumina … nu toti sunt spirite ale copacilor si refuz cumva sa ii privesc si ii inec in scoartele ranilor din care vin si imi plec privirea spre asfaltul spart…

                Eu nu sunt eu si iluzia nu e viata mea, nici primavarea nu mai este si eu nu mai am drum, am doar o campie de grau in care sa imi desenez un cerc magic, o sfera de albastru in care realitatea e aici alaturi de bobite albe de suprarealitate inghitite in fiecare dimineata in vartejurile din ceea ce a fost candva domnita de azur la amurg…

Nu spune nimic..La inceput a fost tacere, lumina si discuri concentrice de fericire calda..Dar eu te-am cunoscut in constiinta validata de timp, doar la sfarsit.. Nu as putea spune ca imi amintesc cum arati, imagini vagi din imaginatia unui copil.. De cele mai multe ori nici nu stiu cum suna vocea ta..era blanda sau calda, ragusita sau... Nu stiu...Nu pot percepe nimic mai mult decat unele cioburi de imagine, lumini si umbre...daruri.. Si totusi simt atat de bine golul pe care l-ai lasat..

Cum era inaintea golului nu as putea sa spun...Te vad uneori impreuna cu mine pe roata mare...esti palid si totusi fericirea din ochii mei te bucura mai mult decat orice...Sunt zile in care stiu cu certitudine ca ai fost aici pentru ca ma tineai de mana pe o plaja si ma purtai in brate din apa ca si cand as fi fost copilul lumii tale..Iar apoi sunt restul zilelor in care simt ca nu te-am cunoscut niciodata, nu am apucat sa prind in constiinta mea nici macar o urma din ceea ce ai fost...Eram mica si universul se rezuma la voi cei pe care eu ii stiam ai mei...Tu, un al doilea om mai mult decat om...indulgent si bland, gata oricand sa ma transforme in printesa pe care numai noi doi o cunosteam... Secretul nostru magic, incastrat pe banda unei masini de scris vechi...

Izbucnirea asta nostalgica se vrea o varsare a unei fericiri sinistre...Si totusi in lumea visului, intr-un alt univers eu am primit o zi impreuna cu tine...O zi in care am avut voie sa te cunosc...Cumva s-au strans cioburile..iar din toate am construit tabloul unei vieti care putea sa fie a mea... Acum imi amintesc atat de bine de ce te-am iubit ca pe un parinte. de ce pretuiesc inca orice fir de amintire...Pentru ca tu ai fost prietenul meu, adultul ce se cobora in universul meu, tu ai inteles fiecare capriciu, doar erai cel mai de pret complice...Golul e absenta prezentului din care tu nu mai faci parte in felul pur material, dar supra realul era mai real ca orice urma de umanitate din noi, iar acolo...eu te-am privit pe tine..bland si mi-am dorit sa nu mai plec niciodata...dar m-ai trimis inapoi in lumea oamenilor cu o amintire in loc de paturica, ca sa nu uit niciodata ca nu am ramas singura...iar lemnul de pe chitara ta o sa imi spuna mereu povestea mainilor pe care nu am apucat sa le inteleg...

Pe curand...

A trecut mult si imi pare rau pentru asta… poate putin prea mult, dar foile acestui blog au fost mereu directionate spre ingerii spre care un calator al timpului mi-a deschis calea. Am crezut ca plecarea lui mi-a inchis ceea ce se numea partea mea de om intre cer si pamant, partea pe care el a numit-o si a aprins-o apoi cu un chibrit albastru la vremea plecarii. Uneori imi pare nedrept, uneori imi spun ca nu vreau sa ard spre a servi drept calauza unui suflet ce acum imi pare adancit in timpul de dinaintea timpului., unui pseudo om ce probabil nu se va mai intoarce niciodata…

In lunile ce au trecut am incetat cumva sa traiesc in aceasta parte a casei ce sunt eu… Am dormit in camerele luminoase ale fiintei, lasand aceasta odaita intunecata sa se prafuiasca si sa se adanceasca tot mai mult in golul din urma. Dar uneori e ciudat sa observi ca lucrurile pe care le treci pe tabloul cu planuri se schimba de la sine, ca si cand un duh poznas le sterge cu voia lui…

La nasterea verii din anul acesta am ingropat domnita cu ingeri, am imbratisat ultima data deschizatorul de porti si am plecat pe alt drum, unul mai cald, mai bland.. dar drumurile se intalanesc mereu in orizontul azur, iar drumul meu s-a intalnit din nou cu mirosul unei cetati ce imi aminteste de vechi prieteni… Iar atunci cand barajul se crapa, peste sinele de acum se varsa toate acele bucati de fiinta pe care ai ales sa le uiti… Iar la inceputul acesteia a fost mirosul... aroma dulce de frezie combinata cu gerul muscator din gradina cu drumul spre stele.. Pe rand i-am simtit din nou langa mine, cei care nu au incetat sa exista in vecinatatea punctului ce sunt eu, dar care s-au ascuns in punctul orb spre linistea daruita de cele trei primaveri de zmucium…

Fericirea lor e parte din cuvinele ce eu le desenez, iar in cinstea lor, am incercat sa adun praful impreuna cu gandurile mele si sa le asez cu grija pe tablita chemarii, pe cea a parerii de rau.. Aceasta nu a fost singura cetate ce am ascuns-o in faldurile timpului… Sunt atat de multe cele pe care am incercat sa le ard asa cum a ars calatorul cetatea cu sunetul muzicii, dar acum e timpul sa adun cenusa, iar daca aceasta nu e spre a le reconstrui sa fie macar pentru eliberarea uni suflet in apa intunecata a pietrelor de azur la amurg.

Iar pentru randul din urma, in locul unei urari de bine o sa astern o bucata din cetatea magica, cetatea cu oameni si ingeri..Acesta e sunetul ei :

http://www.youtube.com/watch?v=OdsSfsu9D6E

Sa nu aduci uitarea in Alhambra...

Uneori ma uit la piatra data din tine, uneori nu pot sa-i vad scanteierea si nu inteleg de ce am primit-o, prin ce coincidenta ciudata am ajuns sa primesc o bucata din cerul instelat...daca lumea s-ar contopi pe bucati de piatra atunci eu as sti ca mi-ai daruit bucata lui Aldebaran.

Privesc cerul departe de oras asa cum iti placea tie, cerul noptii peste sticle de vin, departe de lumini si oameni... Am ajuns cumva departe de tine... Am incetat pentru o vreme sa scriu, eu nu stiu sa scriu din fericire, pentru ca tot ceea ce luminos las spre contopirea cu sinele, iar ceea ce e profund spions si amar imparstii pe foi cu cerneala albastra ca sangele de trandafir.

Azi ti-am auzit vocea din departare, trista, singuratica..Era o distanta mai mare decat kilometrii care sunt intre reperele fizice; erai departe, iar eu am pierdut mijloacele sa ajung la tine, am pierdut cuvintele magice prin care iti dadeam voie sa te versi, sa iti imparti singuratea cu mine, sa ne impartim singuratatea... Eu nu mai am singurati de impartit, poate doar stele albastre si liniste colorata in nuante pastel ...Te-am simtit mai strain ca in orice alta data, dar de fiecare data stiu ca esti mai putin cel care il cunosc si mai mult cel ce pleaca... Iti doresc sa pleci, sa ramai in departari de umbre si ape, sa nu te intorci niciodata daca asta e spre fericirea ta...

Nu am pietre destule ca sa le arunc pe calea de intoarcere, dar daca prietenia aceasta a fost suficient de puternica, te voi intoarce strain cu gheta in ochi sa te incalzesti de efemerele libelule verzi.. Imi doresc sa iti cunosc fericirea mai mult decat egoismul copilaresc, decat nevoia mea de cosmos, intelesuri vesnice si cai spre abisuri... Te-am privit plecand pe un hol lumion si ti-am zambit desi acum o bucata de vreme , in alta era a eului nu exista notiunea de plecare fara lacrimi...Atunci ti-am spus pe curand desi stiam ca nu te voi revedea niciodata in forma in care erai gata sa te rastorni, prietenul ce se voia inger peste voia timpului, batranul cu chip tanar...

Nu stiu cum esti acum, dar nu am vorbe pentru noul tine din omul ce ai fost... Iti zambesc si iti spun pe curand cu nadejdea ca peste un azur albastru si o cana de licoare cu gust de coacaze o sa imi revad preietnul ce mi-a deschis universuri si intelesuri uitate in vrajbele timpului pierdut...

Înecul...

Sunt pe un pod absurd între două lumi ce îmi par teritorii stranii. Ele sunt asemeni unor obiecte matematice complexe: le citeşti proprietăţile, le observi, le poţi accepta ingeniozitatea, dar atunci cand te cufunzi în ele eşti total copleşit... Când te afunzi te îneci cu minunăţia lucrurilor ce îşi invadează plămânii. În momentul înecului sunt foarte puţini cei care sunt capabili să se resemneze, pentru ca în ansamblul nostru suntem o reţea de particule perfect aranjate ce încearcă să îşi păstreaze forma, aranjarea...

Organic te zbaţi, te lupţi şi vrei să ieşi spre o bulă toxică de aer... În final, după un artificiu de raţionament deloc deosebit, evenimentele vieţii tale se reduc la o succesiune de înecuri cu alte şi alte substanţe. După fiecare pseudo-moarte nimic nu mai e la fel în compoziţia ta: eşti o combinaţie liniară a mulţimii punctelor din care eşti alcătuit.

Pentru o scurtă perioadă din pânza vremii eu mă aflu în bulă. Nu ştiu cât timp voi mai avea voie sa rămân aici... Sunt mâini stranii care curând vor înţepa balonul meu magic spre apatica mea reprăbuşire în alte fântâni. Ironic mâna aceasta îţi dă voie să alegi, asemeni unui resemnat ce îndreaptă degetul muribund alegând otrava prin care să îşi dezmembreze particulele. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, căci analogia dintre dintre înec şi viaţă nu se vrea a fi una fatalistă şi tristă...din contră... E foamea absurdă a celui ce nu se satură niciodată, ce nu e nici când brăzdat de sentimentul că nu mai poate înghiţi. Acum eu aleg ce fruct să mânânc, în ce ape să mă prăbuşesc, în ce înţelesuri să mă afund sau ce lecţie vreau să urmez mai departe.

Poate că această căutare interioară vine din dezorientarea atroce, din neputinţa dusă la culmile absurdului…pentru ceea ce e real sunt incapabilă să aleg. Cum aş putea, când am atâtea goluri de umplut? Cum alegi ce doreşti să bei mai întâi când o sete ancestrală îţi usucă măruntaiele. În schimb am de ales să mă afund în două lumi aşezate pe reţele nematerializabile: una cunsocută, caldă şi verde asemeni unei grădini japoneze infinit răbdatoare sau în cea roşie, întruchiparea absurdului omenesc ce se guvernează dupa legile tăblilor de lut ale unei civilizaţii necivilizate.

Privesc din nou în jur (obicei destul de bine întipărit în conduita mea) şi mă gândesc la deliciul singurătăţii mele…Lumea mea verde e lumea oamenilor ce nu sunt oameni; Mă înconjor de ei şi îi las să îmi disturbe particulele. Aici sunt ochii de culori nepământeşti, fiinţe ce înţeleg pomezile ce îmi parfumeaza pielea. Înţeleg autismul meu dus uneori la extrem, privirea pierdută în zări şi capriciile genereate de veleităţile tăcerii.. În ei mă vărs fără frica unei judecăţi de principiu omenesc, pentru că în definitiv cum ar putea un neom să adune în judecata lui principii omeneşti…

Constrângerea unei societăţi a cărei supremaţie o neg cu încăpăţânare chiar din timpul de dinaintea timpului, îmi calcă încet orizonturile… O lume de foc şi pucioasă e alegerea onorabilă a omului comun. Dar dacă în mine mai zace atât de puţin dintr-un om încât am şi uitat propriul meu gust, se mai cade chiar şi simpla reflectare la nevoile lumii? Din nou simt necesitatea unei explicaţii…atitudinea mea nu se vrea una superioară sau vanitoasă…atitudinea mea nu se vrea nimic…nici măcar vaga tentativă de apartenenţă care mă încerca în alte vremuri. Dacă punctul meu fix, originea oricărei încercări de reorganizare a apei ce îmi poartă numele este principiul care spune că vorbele îşi au rostul doar atunci când aduc o îmbunătăţire a tăcerii, de ce să mai încerc să mă vărs peste oameni ce se acopere cu umbrele hidioase?

Concluzia zbaterii de azi e una aşteptată în cele din urmă… e dorul care mă rupe atunci când încerc să plec din lumea tăcuta, deşertăciune golului ce rămâne în mine după irosirea vorbelor (eu nu sunt surplus de apă, nu am fost niciodată), e nostalgia pentru ochii acum rezervaţi şi trişti dar care îmi smulg zâmbete şi copilării în parcuri cu trandafiri..pentru toate privirile lor aleg să rămân în lumea mea tăcaută, un univers cald împărţit cu cei a căror bucăţi şi petece au măcar nuanţe asemeni mie, cei care aleg în fiecare dimineaţă să se înece în propria lor lume verde, lume a libertăţii , un haos ordonat al dezrădăcinării de lume…

Primul dar..

Daca as scrie pe lumi de gheata oare ai intelge domnita ca lumea nu se termina cu impartirea lui doi la un numar ce pare irational? Daca ti-as spune ca rationalul din tine a atat de singur si de placut lui insusi incat ar trebui sa ramana mereu asa? Aminteste-ti de o figura perfecta cu laturi egale...linia ce le uneste extremitatile e primul numar irational gasit, primul din cele ce aveau sa vina..La fel esti tu acum, gheata si foc in irationalul ce s-a disipat in fumul parfumat al florii de castan.

Privesti de pe inaltimea casei tale o lume ce pare acum schimbata si nu ai putea sa intelegi ce s-a distrus. Ai mai urcat aici si ai privit lacul in alte dati... acum privirea iti e impaienjenita de ganduri si lacrimi ,ce ai vrea sa le faci una cu apa imensa din fata ta si ai rupe bucati murdarite de culorile liniei cu care ai fost legata pentru atat timp. Ai vrea sa ploua nopti si nopti pentru tine, sa uiti lumile ce le-ai construit si podurile ce le-au legat pe ele in cel mai misterios fel pe care l-ai intalnit. Ai vrea acum sa fie neant in ochii tai ...uitare de sine ...

Cand apele se vor linisti as vrea sa pot sa iti spun ca tu esti cel mai important lucru pentru microunivers , tu impreuna cu tine sunteti perechea perfecta, punctul luminos suprapus peste milioane de stele alaturate... tu impreuna cu tine in irealitatea ce te inconjoara. Intinde-mi mana si priveste-ma...am spart castele in vremuri tulburi si am privit cum in urma mea ard cetati... am plecat dezbinata ca sa desenez apoi pe nisipuri cercuri ale vesniciei, promisiuni ale unei intelegeri supra reala ...M-am imbracat in cuvinte si amurguri de azur plumburiu...dar am ramas mereu copilul dansand pe margini de infinit...

Poate pentru prima data eu sunt cea care poate sa deseneze pentru alti ochii o iluzie a unui castel in care sa primesti alte imagini colorate... poate acum e momentul in care timpul se invarte intr-un alt hiperplan...acela in care eu inapoiez in nuante si sunete nepricepute ceea ce candva am primit ca o simfonie a lotusului pur... Primeste bucatile mele de sticla ca promisiunea vie ca ploaia se va avanta din nou peste tine si soarele va venii apoi sa se joace in pletele tale aurii....