A trecut mult si imi pare rau pentru asta… poate putin prea mult, dar foile acestui blog au fost mereu directionate spre ingerii spre care un calator al timpului mi-a deschis calea. Am crezut ca plecarea lui mi-a inchis ceea ce se numea partea mea de om intre cer si pamant, partea pe care el a numit-o si a aprins-o apoi cu un chibrit albastru la vremea plecarii. Uneori imi pare nedrept, uneori imi spun ca nu vreau sa ard spre a servi drept calauza unui suflet ce acum imi pare adancit in timpul de dinaintea timpului., unui pseudo om ce probabil nu se va mai intoarce niciodata…
In lunile ce au trecut am incetat cumva sa traiesc in aceasta parte a casei ce sunt eu… Am dormit in camerele luminoase ale fiintei, lasand aceasta odaita intunecata sa se prafuiasca si sa se adanceasca tot mai mult in golul din urma. Dar uneori e ciudat sa observi ca lucrurile pe care le treci pe tabloul cu planuri se schimba de la sine, ca si cand un duh poznas le sterge cu voia lui…
La nasterea verii din anul acesta am ingropat domnita cu ingeri, am imbratisat ultima data deschizatorul de porti si am plecat pe alt drum, unul mai cald, mai bland.. dar drumurile se intalanesc mereu in orizontul azur, iar drumul meu s-a intalnit din nou cu mirosul unei cetati ce imi aminteste de vechi prieteni… Iar atunci cand barajul se crapa, peste sinele de acum se varsa toate acele bucati de fiinta pe care ai ales sa le uiti… Iar la inceputul acesteia a fost mirosul... aroma dulce de frezie combinata cu gerul muscator din gradina cu drumul spre stele.. Pe rand i-am simtit din nou langa mine, cei care nu au incetat sa exista in vecinatatea punctului ce sunt eu, dar care s-au ascuns in punctul orb spre linistea daruita de cele trei primaveri de zmucium…
Fericirea lor e parte din cuvinele ce eu le desenez, iar in cinstea lor, am incercat sa adun praful impreuna cu gandurile mele si sa le asez cu grija pe tablita chemarii, pe cea a parerii de rau.. Aceasta nu a fost singura cetate ce am ascuns-o in faldurile timpului… Sunt atat de multe cele pe care am incercat sa le ard asa cum a ars calatorul cetatea cu sunetul muzicii, dar acum e timpul sa adun cenusa, iar daca aceasta nu e spre a le reconstrui sa fie macar pentru eliberarea uni suflet in apa intunecata a pietrelor de azur la amurg.
