Cantecul pietrei

Retele gaussiene si portelanuri ciobite
Locuri ce duc spre neantul 'azul'
Un cantec pagan din corzi de vioara
Si plang si rad , azur la amurg...

Copaci fara luna si vise de nori
Tacere marunta si zgomot in zori
Mireasma pastel pe rochia prea lunga
Si curge si curge ca sa nu planga.

Copila uitata in haine de piatra,
Cade mereu spre al lumii ascend
Si canta mereu un cantec de iasca:
"Azur la amurg, sufletul meu..."

Cum se scrie tacerea...

La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...