vineri, 13 mai 2011

Înecul...


Sunt pe un pod absurd între două lumi ce îmi par teritorii stranii. Ele sunt asemeni unor obiecte matematice complexe: le citeşti proprietăţile, le observi, le poţi accepta ingeniozitatea, dar atunci cand te cufunzi în ele eşti total copleşit... Când te afunzi te îneci cu minunăţia lucrurilor ce îşi invadează plămânii. În momentul înecului sunt foarte puţini cei care sunt capabili să se resemneze, pentru ca în ansamblul nostru suntem o reţea de particule perfect aranjate ce încearcă să îşi păstreaze forma, aranjarea...

Organic te zbaţi, te lupţi şi vrei să ieşi spre o bulă toxică de aer... În final, după un artificiu de raţionament deloc deosebit, evenimentele vieţii tale se reduc la o succesiune de înecuri cu alte şi alte substanţe. După fiecare pseudo-moarte nimic nu mai e la fel în compoziţia ta: eşti o combinaţie liniară a mulţimii punctelor din care eşti alcătuit.

Pentru o scurtă perioadă din pânza vremii eu mă aflu în bulă. Nu ştiu cât timp voi mai avea voie sa rămân aici... Sunt mâini stranii care curând vor înţepa balonul meu magic spre apatica mea reprăbuşire în alte fântâni. Ironic mâna aceasta îţi dă voie să alegi, asemeni unui resemnat ce îndreaptă degetul muribund alegând otrava prin care să îşi dezmembreze particulele. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, căci analogia dintre dintre înec şi viaţă nu se vrea a fi una fatalistă şi tristă...din contră... E foamea absurdă a celui ce nu se satură niciodată, ce nu e nici când brăzdat de sentimentul că nu mai poate înghiţi. Acum eu aleg ce fruct să mânânc, în ce ape să mă prăbuşesc, în ce înţelesuri să mă afund sau ce lecţie vreau să urmez mai departe.

Poate că această căutare interioară vine din dezorientarea atroce, din neputinţa dusă la culmile absurdului…pentru ceea ce e real sunt incapabilă să aleg. Cum aş putea, când am atâtea goluri de umplut? Cum alegi ce doreşti să bei mai întâi când o sete ancestrală îţi usucă măruntaiele. În schimb am de ales să mă afund în două lumi aşezate pe reţele nematerializabile: una cunsocută, caldă şi verde asemeni unei grădini japoneze infinit răbdatoare sau în cea roşie, întruchiparea absurdului omenesc ce se guvernează dupa legile tăblilor de lut ale unei civilizaţii necivilizate.

Privesc din nou în jur (obicei destul de bine întipărit în conduita mea) şi mă gândesc la deliciul singurătăţii mele…Lumea mea verde e lumea oamenilor ce nu sunt oameni; Mă înconjor de ei şi îi las să îmi disturbe particulele. Aici sunt ochii de culori nepământeşti, fiinţe ce înţeleg pomezile ce îmi parfumeaza pielea. Înţeleg autismul meu dus uneori la extrem, privirea pierdută în zări şi capriciile genereate de veleităţile tăcerii.. În ei mă vărs fără frica unei judecăţi de principiu omenesc, pentru că în definitiv cum ar putea un neom să adune în judecata lui principii omeneşti…

Constrângerea unei societăţi a cărei supremaţie o neg cu încăpăţânare chiar din timpul de dinaintea timpului, îmi calcă încet orizonturile… O lume de foc şi pucioasă e alegerea onorabilă a omului comun. Dar dacă în mine mai zace atât de puţin dintr-un om încât am şi uitat propriul meu gust, se mai cade chiar şi simpla reflectare la nevoile lumii? Din nou simt necesitatea unei explicaţii…atitudinea mea nu se vrea una superioară sau vanitoasă…atitudinea mea nu se vrea nimic…nici măcar vaga tentativă de apartenenţă care mă încerca în alte vremuri. Dacă punctul meu fix, originea oricărei încercări de reorganizare a apei ce îmi poartă numele este principiul care spune că vorbele îşi au rostul doar atunci când aduc o îmbunătăţire a tăcerii, de ce să mai încerc să mă vărs peste oameni ce se acopere cu umbrele hidioase?

Concluzia zbaterii de azi e una aşteptată în cele din urmă… e dorul care mă rupe atunci când încerc să plec din lumea tăcuta, deşertăciune golului ce rămâne în mine după irosirea vorbelor (eu nu sunt surplus de apă, nu am fost niciodată), e nostalgia pentru ochii acum rezervaţi şi trişti dar care îmi smulg zâmbete şi copilării în parcuri cu trandafiri..pentru toate privirile lor aleg să rămân în lumea mea tăcaută, un univers cald împărţit cu cei a căror bucăţi şi petece au măcar nuanţe asemeni mie, cei care aleg în fiecare dimineaţă să se înece în propria lor lume verde, lume a libertăţii , un haos ordonat al dezrădăcinării de lume…