Nu stiu de ce mereu am avut parte de o constientizare semilucida a unei prezente de o complexitate stranie...mereu aici , mereu langa mine...catoedata fizica sau la limita transluciditatii pure...si orice forma ar fi luat am stiut ca e aici...
Imi place sa ma gandesc la aceasta forma ca la un inger, un inger ce are ochi de pe un taram atemporal, ce vede lumea in nuante explozive si totusi se coboara atata de jos incat sa ma tina in brate pe o banca sau de mana cand trec strada...
Acum el e aici se uita peste urmarul meu si zambeste...stiu ca ii place sa scriu si imi spune mereu sa zambesc lumii...pentru el scrisul e vocea mea si felul in care imi las cugetul liber...Tot ce spun eu acum e un amalgam de nebunie si irationalitate...
Imi arata imagini si vise ce par rupte dintr-o alta realitate si e o credinta ciudata ce nu isi are fundamente in alterarea realitatii ci intr-o forma mai sensibila a unei lumi ce asteapta sa vina...El asteapta, sa cresc, sa inteleg, sa invat...asteapta sa fiu pregatita sa zambesc...asa suntem noi...materie si spirit..doua jumatati inca neinchegate ale unui intreg perfect...
Aud mereu 'Nu te grabii...doar vreme este...sau o sa fie bine'......si cred pentru ca el e cel care e umbra jumatatii mele, neomul, antimateria si ochii cei plini de lumina...e el....Cel ce mi-a daruit piatra inchiderii....suntem doi intr-o lume ce sta sa se schimbe...
Dar acum ....pun piciorul pe panamantul rece...si ma intorc la lumea reala...cu putin mai multa gratie si asteptand ploaia ce o sa imi arate o frunza putin mai curata si mai aproape de irealitatea in care eu simt imbratisarea entitatii atemporale...
