Inocenta(sau delir in parcul cu mere)

As vrea sa mai aud pasul si mana calda...si atat de fina, intr-o noapte fara luna cu miros de frezie si rece ...atat de rece...
Ramuri de flori rupte in inima mea, pe care incerc sa le culeg si sa le lipesc sa fie din nou frumoase si inflorite...dar solutia e alta: eternitatea daruita efemeritatii, cadoul unei ultimi rasuflari, eliberarea si moartea unei conditii...delir si iar delir.
Azi nu am cuvinte mestesugite, nici lacrimi, nici cereri...azi nu te vreau langa mine, nu te vreau nici departe...azi nu iti cer sa imi dai boabe de vis si nici sa imi astamperi foamea de nou...azi ma cufund in amintiri si in soapte, in atingeri ale ingerilor, ale aerului...ale totului...sunt lucruri, aceste lucruri le percep atunci cand le scriu desi acest scris nu reda in totalitatea ei puritatea trairii...Ma mangaie cuvintele si ideile azi, sunt idee asa cum ma visam demult... e o traire straina a atemporalitatii...azi simt ca fac parte din lume..dintr-o alta lume..si e atat de simplu...atat de ireal...parca sunt intr-un tren ce nu duce niciunde dar placerea calatoriei imi da fiori...
E o absurditate ce incerc eu sa redau..e doar un sentiment al unei intelegeri partiale..al unei atingeri, al unui joc in care am intrat...e un fel de odihna fara ca trupul sa doarma si un fel de vis ce nu necesita somn...cand incerc sa explic prin cuvinte pare absurd, dar crede-ma ca ma patrunde pana in adancuri... ma mangaie...e un fel de singurate asa cum nu am mai cunoscut nicodata...asemenea unui vis, un intuneric ce ma mangaie la fel ca cea mai frumoasa panza...Oare ce e singuratatea asta? Eu intotdeauna m'am temut de singuratate...era ceva opac, trist si dur..era ca o taina a nentelesului ce imi rapea secretele si scutul si ma lasa goala in intuneric...dar acum ceva s-a schimbat...imi place singuratatea asta ...e in acelasi timp trista si bucuroasa si intunericul e luminos la fel cum lumina e intunecata si totul e de-nenteles, dar totusi cu atata sens ca ma copleseste...
Acum intunericul imi da linistea...am ajuns sa tanjesc dupa liniste si intuneric... e atat de diferit si nu ma mai sperie...ma tine de mana si ma plimba prin parcuri..imi asculta nelinistile, imi spune cuvinte de dragoste si de prietenie, imi da voia sa ma cufund in vise si ma aduce la realitate...Cand imi citesc cuvintele nu imi cunosc vocea...acestea nu sunt cuvintele ratiunii...nu stiu ale cui sunt, dar sunt cuvinte si am invatat ca ele sunt puternice, sunt ca niste nimfe ce asteapta sa izvorasca si apoi cutreiera lumea in haine mestesugite...ele sunt cadouri si flori..cadoul meu pentru tine si oricat as vrea sa ascult de promisunea ca ele vor fi si ultimele, e atat de naiva recunoasterea aceasta:ele nu pot fi ultimele, pentru ca inca timpul nostru impreuna nu s-a sfarsit...inca sunt imagini pe care noi nu le-am consumat, sunt imagini despre care ti-am mai spus... pe care inca nu le-am trait...ciudat este cum vederea unei posibile despartiri nu ma mai intristeaza...tu esti cel liber...cel care invata, asculta si iubeste in culori pe care eu nu le-am vazut niciodata....tu esti cel care alege sa imparta...dar nu ai impartiti totul...si efemerul isi va spune cel din urma cuvant cand toate vor fi spuse...el lasa timp..el are vreme...

Ce s-ar intampla daca?

Cand ziua se lupta cu noaptea pentru timpul cand fericirea vine, 4 prieteni stateau intr-o "carciuma".Licori magice si ganduri fara de ineles, vorbe ce umpleau aceasi masa de alta data...Un fel de visare comuna venita din suflete diferite...Stateam in fata a 3 persoane total diferite, fiecare in felul lui adanc incrustat in inima mea: Cel ce mi-a fost calauza si 'inger pazitor', cea ce mi-a deschis ochii si m-a tinut de mana spre drumul nou ce aveam sa-l indragesc si constiinta, vocea inteleapta a celui ce intelege complexul... Cand noaptea ne-a mangaiat fata si gandurile si-au schimbat cursul spre o poveste cu niste prieteni care au facut un lucru nebunesc...am vrut si noi sa-l facem, am vrut si eu sa fac ceva nebunesc impreuna cu ei....Asa ca am luat un taxi si am plecat cu primul tren ...Intamplarea a facut ca acel tren sa ne duca intr-o cetate alba, in palatul inalt al celui ce strange pietre...Am stat in delirul aburilor si am ascultat vocea din capul meu ce imi canta...ei au dreptate..in valul acela se nasc ideile geniale, ideile magnifice ce iti trezesc sufletul si il lasa macar pentru cateva ore sa faca ceea ce doreste...
Deci azi e ziua ce a urmat dupa "Ce s-ar intampla daca?" Vedeti voi...acesta a fost mereu un vis..sa-mi las curiozitatea libera, sa-mi iubesc sufletul si sa plec in lume, fara nimic, doar eu impreuna cu mine, impreuna cu ei...Am invatat atat de multe intr-o seara ce nu a insemnat destinatie ci drum, intr-o seara destinata implinrii... pentru ca asa cum imi spune perechea de ochi straini..."ferciriea vine pana la urma intr-o joi".