In urma cu ceva vreme am aflat ca lucrurile din mine nu sunt
asa cum credeam ca sunt, e ceva acolo care da peste cap paleta de emotii. Si
atunci ma gandesc: Oare tot ce am trait pana acum…pornirile copilaresti din
mine…tristea libelulelor si cantecul de vioara... nimic nu e cu adevar aici? Pot
sa stiu ce e cu adevarat in fata mea cand interiorul meu se macina pe sine
insusi… Cand eu imi sunt mie pedeapsa si spiritul se autosaboteaza mereu, mereu
in cicluri mai puternice si mai dese
Lumea
s-a intors si nu mai exista nimic, nici vis, nici ingeri si cumva realitatea e
mai buna acum decat orice vis trait in trecut, decat orice viata traita in
faldurile timpului a carei sclipire o mai vad din cand in cand in ochii cerulu. Dar primaverile acelea au fost doar in mintea mea inebunita de demonii
faramenlor ce imi stau in cosul pieptului? Oare toata apasarea, tot vartejul a
fost o fantasma ce mi-a chinuit anii? Acum pare stupid si ma inebuenste gandul
ca tot ce a fost pana acum a fost o iluzie creata de propria-mi minte.. Cand
credeam ca universul isi intoarece zambetul de la mine eram de fapt un alt eu
in haine negre care imi taiam singura caile…
Nu pot
sa accept gandurile, nu mai pot sa scriu la fel ca inainte…nu ma mai simt
lumina si nu mai vad ingerii asa cum ii vedeam inainte… Nu toti sunt lumina …
nu toti sunt spirite ale copacilor si refuz cumva sa ii privesc si ii inec in
scoartele ranilor din care vin si imi plec privirea spre asfaltul spart…
Eu nu
sunt eu si iluzia nu e viata mea, nici primavarea nu mai este si eu nu mai am
drum, am doar o campie de grau in care sa imi desenez un cerc magic, o sfera de
albastru in care realitatea e aici alaturi de bobite albe de suprarealitate
inghitite in fiecare dimineata in vartejurile din ceea ce a fost candva domnita
de azur la amurg…
