sâmbătă, 12 noiembrie 2011

A trecut mult si imi pare rau pentru asta… poate putin prea mult, dar foile acestui blog au fost mereu directionate spre ingerii spre care un calator al timpului mi-a deschis calea. Am crezut ca plecarea lui mi-a inchis ceea ce se numea partea mea de om intre cer si pamant, partea pe care el a numit-o si a aprins-o apoi cu un chibrit albastru la vremea plecarii. Uneori imi pare nedrept, uneori imi spun ca nu vreau sa ard spre a servi drept calauza unui suflet ce acum imi pare adancit in timpul de dinaintea timpului., unui pseudo om ce probabil nu se va mai intoarce niciodata…

In lunile ce au trecut am incetat cumva sa traiesc in aceasta parte a casei ce sunt eu… Am dormit in camerele luminoase ale fiintei, lasand aceasta odaita intunecata sa se prafuiasca si sa se adanceasca tot mai mult in golul din urma. Dar uneori e ciudat sa observi ca lucrurile pe care le treci pe tabloul cu planuri se schimba de la sine, ca si cand un duh poznas le sterge cu voia lui…

La nasterea verii din anul acesta am ingropat domnita cu ingeri, am imbratisat ultima data deschizatorul de porti si am plecat pe alt drum, unul mai cald, mai bland.. dar drumurile se intalanesc mereu in orizontul azur, iar drumul meu s-a intalnit din nou cu mirosul unei cetati ce imi aminteste de vechi prieteni… Iar atunci cand barajul se crapa, peste sinele de acum se varsa toate acele bucati de fiinta pe care ai ales sa le uiti… Iar la inceputul acesteia a fost mirosul... aroma dulce de frezie combinata cu gerul muscator din gradina cu drumul spre stele.. Pe rand i-am simtit din nou langa mine, cei care nu au incetat sa exista in vecinatatea punctului ce sunt eu, dar care s-au ascuns in punctul orb spre linistea daruita de cele trei primaveri de zmucium…

Fericirea lor e parte din cuvinele ce eu le desenez, iar in cinstea lor, am incercat sa adun praful impreuna cu gandurile mele si sa le asez cu grija pe tablita chemarii, pe cea a parerii de rau.. Aceasta nu a fost singura cetate ce am ascuns-o in faldurile timpului… Sunt atat de multe cele pe care am incercat sa le ard asa cum a ars calatorul cetatea cu sunetul muzicii, dar acum e timpul sa adun cenusa, iar daca aceasta nu e spre a le reconstrui sa fie macar pentru eliberarea uni suflet in apa intunecata a pietrelor de azur la amurg.

Iar pentru randul din urma, in locul unei urari de bine o sa astern o bucata din cetatea magica, cetatea cu oameni si ingeri..Acesta e sunetul ei :

marți, 9 august 2011

Sa nu aduci uitarea in Alhambra...


Uneori ma uit la piatra data din tine, uneori nu pot sa-i vad scanteierea si nu inteleg de ce am primit-o, prin ce coincidenta ciudata am ajuns sa primesc o bucata din cerul instelat...daca lumea s-ar contopi pe bucati de piatra atunci eu as sti ca mi-ai daruit bucata lui Aldebaran.
Privesc cerul departe de oras asa cum iti placea tie, cerul noptii peste sticle de vin, departe de lumini si oameni... Am ajuns cumva departe de tine... Am incetat pentru o vreme sa scriu, eu nu stiu sa scriu din fericire, pentru ca tot ceea ce luminos las spre contopirea cu sinele, iar ceea ce e profund spions si amar imparstii pe foi cu cerneala albastra ca sangele de trandafir.
Azi ti-am auzit vocea din departare, trista, singuratica..Era o distanta mai mare decat kilometrii care sunt intre reperele fizice; erai departe, iar eu am pierdut mijloacele sa ajung la tine, am pierdut cuvintele magice prin care iti dadeam voie sa te versi, sa iti imparti singuratea cu mine, sa ne impartim singuratatea... Eu nu mai am singurati de impartit, poate doar stele albastre si liniste colorata in nuante pastel ...Te-am simtit mai strain ca in orice alta data, dar de fiecare data stiu ca esti mai putin cel care il cunosc si mai mult cel ce pleaca... Iti doresc sa pleci, sa ramai in departari de umbre si ape, sa nu te intorci niciodata daca asta e spre fericirea ta...
Nu am pietre destule ca sa le arunc pe calea de intoarcere, dar daca prietenia aceasta a fost suficient de puternica, te voi intoarce strain cu gheta in ochi sa te incalzesti de efemerele libelule verzi.. Imi doresc sa iti cunosc fericirea mai mult decat egoismul copilaresc, decat nevoia mea de cosmos, intelesuri vesnice si cai spre abisuri... Te-am privit plecand pe un hol lumion si ti-am zambit desi acum o bucata de vreme , in alta era a eului nu exista notiunea de plecare fara lacrimi...Atunci ti-am spus pe curand desi stiam ca nu te voi revedea niciodata in forma in care erai gata sa te rastorni, prietenul ce se voia inger peste voia timpului, batranul cu chip tanar...
Nu stiu cum esti acum, dar nu am vorbe pentru noul tine din omul ce ai fost... Iti zambesc si iti spun pe curand cu nadejdea ca peste un azur albastru si o cana de licoare cu gust de coacaze o sa imi revad preietnul ce mi-a deschis universuri si intelesuri uitate in vrajbele timpului pierdut...

vineri, 13 mai 2011

Înecul...


Sunt pe un pod absurd între două lumi ce îmi par teritorii stranii. Ele sunt asemeni unor obiecte matematice complexe: le citeşti proprietăţile, le observi, le poţi accepta ingeniozitatea, dar atunci cand te cufunzi în ele eşti total copleşit... Când te afunzi te îneci cu minunăţia lucrurilor ce îşi invadează plămânii. În momentul înecului sunt foarte puţini cei care sunt capabili să se resemneze, pentru ca în ansamblul nostru suntem o reţea de particule perfect aranjate ce încearcă să îşi păstreaze forma, aranjarea...

Organic te zbaţi, te lupţi şi vrei să ieşi spre o bulă toxică de aer... În final, după un artificiu de raţionament deloc deosebit, evenimentele vieţii tale se reduc la o succesiune de înecuri cu alte şi alte substanţe. După fiecare pseudo-moarte nimic nu mai e la fel în compoziţia ta: eşti o combinaţie liniară a mulţimii punctelor din care eşti alcătuit.

Pentru o scurtă perioadă din pânza vremii eu mă aflu în bulă. Nu ştiu cât timp voi mai avea voie sa rămân aici... Sunt mâini stranii care curând vor înţepa balonul meu magic spre apatica mea reprăbuşire în alte fântâni. Ironic mâna aceasta îţi dă voie să alegi, asemeni unui resemnat ce îndreaptă degetul muribund alegând otrava prin care să îşi dezmembreze particulele. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, căci analogia dintre dintre înec şi viaţă nu se vrea a fi una fatalistă şi tristă...din contră... E foamea absurdă a celui ce nu se satură niciodată, ce nu e nici când brăzdat de sentimentul că nu mai poate înghiţi. Acum eu aleg ce fruct să mânânc, în ce ape să mă prăbuşesc, în ce înţelesuri să mă afund sau ce lecţie vreau să urmez mai departe.

Poate că această căutare interioară vine din dezorientarea atroce, din neputinţa dusă la culmile absurdului…pentru ceea ce e real sunt incapabilă să aleg. Cum aş putea, când am atâtea goluri de umplut? Cum alegi ce doreşti să bei mai întâi când o sete ancestrală îţi usucă măruntaiele. În schimb am de ales să mă afund în două lumi aşezate pe reţele nematerializabile: una cunsocută, caldă şi verde asemeni unei grădini japoneze infinit răbdatoare sau în cea roşie, întruchiparea absurdului omenesc ce se guvernează dupa legile tăblilor de lut ale unei civilizaţii necivilizate.

Privesc din nou în jur (obicei destul de bine întipărit în conduita mea) şi mă gândesc la deliciul singurătăţii mele…Lumea mea verde e lumea oamenilor ce nu sunt oameni; Mă înconjor de ei şi îi las să îmi disturbe particulele. Aici sunt ochii de culori nepământeşti, fiinţe ce înţeleg pomezile ce îmi parfumeaza pielea. Înţeleg autismul meu dus uneori la extrem, privirea pierdută în zări şi capriciile genereate de veleităţile tăcerii.. În ei mă vărs fără frica unei judecăţi de principiu omenesc, pentru că în definitiv cum ar putea un neom să adune în judecata lui principii omeneşti…

Constrângerea unei societăţi a cărei supremaţie o neg cu încăpăţânare chiar din timpul de dinaintea timpului, îmi calcă încet orizonturile… O lume de foc şi pucioasă e alegerea onorabilă a omului comun. Dar dacă în mine mai zace atât de puţin dintr-un om încât am şi uitat propriul meu gust, se mai cade chiar şi simpla reflectare la nevoile lumii? Din nou simt necesitatea unei explicaţii…atitudinea mea nu se vrea una superioară sau vanitoasă…atitudinea mea nu se vrea nimic…nici măcar vaga tentativă de apartenenţă care mă încerca în alte vremuri. Dacă punctul meu fix, originea oricărei încercări de reorganizare a apei ce îmi poartă numele este principiul care spune că vorbele îşi au rostul doar atunci când aduc o îmbunătăţire a tăcerii, de ce să mai încerc să mă vărs peste oameni ce se acopere cu umbrele hidioase?

Concluzia zbaterii de azi e una aşteptată în cele din urmă… e dorul care mă rupe atunci când încerc să plec din lumea tăcuta, deşertăciune golului ce rămâne în mine după irosirea vorbelor (eu nu sunt surplus de apă, nu am fost niciodată), e nostalgia pentru ochii acum rezervaţi şi trişti dar care îmi smulg zâmbete şi copilării în parcuri cu trandafiri..pentru toate privirile lor aleg să rămân în lumea mea tăcaută, un univers cald împărţit cu cei a căror bucăţi şi petece au măcar nuanţe asemeni mie, cei care aleg în fiecare dimineaţă să se înece în propria lor lume verde, lume a libertăţii , un haos ordonat al dezrădăcinării de lume…

luni, 11 aprilie 2011

Primul dar..


Daca as scrie pe lumi de gheata oare ai intelge domnita ca lumea nu se termina cu impartirea lui doi la un numar ce pare irational? Daca ti-as spune ca rationalul din tine a atat de singur si de placut lui insusi incat ar trebui sa ramana mereu asa? Aminteste-ti de o figura perfecta cu laturi egale...linia ce le uneste extremitatile e primul numar irational gasit, primul din cele ce aveau sa vina..La fel esti tu acum, gheata si foc in irationalul ce s-a disipat in fumul parfumat al florii de castan.
Privesti de pe inaltimea casei tale o lume ce pare acum schimbata si nu ai putea sa intelegi ce s-a distrus. Ai mai urcat aici si ai privit lacul in alte dati... acum privirea iti e impaienjenita de ganduri si lacrimi ,ce ai vrea sa le faci una cu apa imensa din fata ta si ai rupe bucati murdarite de culorile liniei cu care ai fost legata pentru atat timp. Ai vrea sa ploua nopti si nopti pentru tine, sa uiti lumile ce le-ai construit si podurile ce le-au legat pe ele in cel mai misterios fel pe care l-ai intalnit. Ai vrea acum sa fie neant in ochii tai ...uitare de sine ...
Cand apele se vor linisti as vrea sa pot sa iti spun ca tu esti cel mai important lucru pentru microunivers , tu impreuna cu tine sunteti perechea perfecta, punctul luminos suprapus peste milioane de stele alaturate... tu impreuna cu tine in irealitatea ce te inconjoara. Intinde-mi mana si priveste-ma...am spart castele in vremuri tulburi si am privit cum in urma mea ard cetati... am plecat dezbinata ca sa desenez apoi pe nisipuri cercuri ale vesniciei, promisiuni ale unei intelegeri supra reala ...M-am imbracat in cuvinte si amurguri de azur plumburiu...dar am ramas mereu copilul dansand pe margini de infinit...
Poate pentru prima data eu sunt cea care poate sa deseneze pentru alti ochii o iluzie a unui castel in care sa primesti alte imagini colorate... poate acum e momentul in care timpul se invarte intr-un alt hiperplan...acela in care eu inapoiez in nuante si sunete nepricepute ceea ce candva am primit ca o simfonie a lotusului pur... Primeste bucatile mele de sticla ca promisiunea vie ca ploaia se va avanta din nou peste tine si soarele va venii apoi sa se joace in pletele tale aurii....

duminică, 27 martie 2011

Inceputul...(oda pentru 1 Aprilie)

Se intuneca cerul incet incet... Mereu linistea asta imi aminteste de alte vremuri... linistea aceea ciudata... cand se aduna norii la fel ca si gandurile pe ochii mei... la fel ca vremurile pe care noi le cunoastem atat de bine... Era covorul rosu pentru furtuna ce avea sa vina ...furtuna ca o domnita in haine de vant...
Imi lipsesc din ce in ce mai mult cuvintele, le-am lasat si pe ele pe malul portilor, la intrarea in cetate... Mi-ai spus sa imi cataresc dorintele mai bine decat orice altceva, sa inteleg consecintele, iar apoi mi-ai spus sa invat sa iubesc ploaia...
Furtuna asta imi aminteste din nou de tine, de un alt tine...Si zambesc... Azi nu sunt zambete triste nici priviri reci, azi sunt doar amintiri colorate, priviri de primavara pentru ingerii ce miros a frezie. Azi sunt ganduri spre viitor... asumarea raspunderii ecourilor ce le-ai indreptat in alta lume spre mine " Cum poti sa ceri eternitate cand mergi mereu cu privirea spre trecut?"...
Se cada, in virtutea veleitatilor de domnita, sa iti spun adancul din care vin toate aceste ganduri asimetrice fata de punctele perfect ordonate ale matricei pasilor... Se cade aceasta explicatie pentru toate acele explicatii ce nu le-am primit niciodata, pentru cele care vor veni pe aripi de cuvinte, corzi de chitara, buchete de flori, necunoscuti in noapte, strigate de copii in parc sau poate pentru singurul cuvantul ce l-am scris in miez de noapte pe nisipul fierbinte...
Privilegiul serilor reci din gradina botanica, privilegiulor altor ochi spre vederea stelelor au deschis porti necunoscute spre trecuturi ce nu le-as fi inteles niciodata atat de devreme, niciodata in acest fel. Priveam punctulete albastre si ma simteam a lor, mica si disparuta in lumi de gheata sau foc ...Ce mai conta atunci?...Eram sus... atat de sus. Atunci nu simteam nici frigul muscator al iernii, nici forfota oamenilor din jur. Nu am fost nimic si am fost in acelasi timp fiecare punct luminos ce mi-a trecut prin ochii cei noi. Atunci m-am indragostit de Aldebaran.. maretia lui... Imi aduce aminte de cetatile sculptate ale maurilor, de povesti spuse... toate din cartile ingerilor ce cutreiera in haine omenesti acest pamant... Iar apoi am inteles...
Lumina lor e atat de departe, lumina tuturor florilor de cristal ce le vad pe bolta rece. Poate ele au murit de mult si eu nu am aflat inca.Lumina lor nu s-a terminat, sufletul lor e inca aici pentru contopirea frumusetii eternului si al efemerului...
Poate sufletele lor au ramas si ele aici ca lumina astrilor morti... o urma de fum spre intelegerea fatalului, spre intelegerea frumusetii. Dar eu am vrut sa strang aceasta lumina in brate, sa ii spun povesti despre printese, miraje de fum peste ochii muritori. Incet lumina s-a stins, foc celest din pietre rare... s-a dus fara ca eu sa inteleg atunci ca ea era de mult apusa...Asemeni luminii ce vine din cer ei au apus pe linia cerului nemarginit...
Zambeste bunul meu prieten, strange-ma in brate in nopti fara luna si spune-mi povesti despre zilele ingerilor..Azi imi indrept privirea spre drumul din fata mea si spre cerul furtunii ce ma ravaseste din nou, gust de primavara capricioasa...asemeni copiilor ce ies din cand in cand din noi...Azi e ziua inceputului...primul gand din cei 723 ... si gandul cu numarul n, n+1,... din toate primaverile tale...

miercuri, 16 februarie 2011

Oceanul...

As fi vrut sa te uit, sa te ascund intr-o cutie de cercei si sa te las acolo… sa te deschid atunci cand pot eu… cand pot sa te privesc din nou…Dar viata asta nu e asa…sufletele nu se ascund in cutii de chibrituri si evitarea nu e arma ce vrei sa o alegi pentru drumul tau…

Iti aud vocea din nou… Am si uitat cum era ea… poate putin ragusita, amara pe alocuri… vocea ta ca un ocean rece… adanc si inselator… Candva am asteptat eternitati ca sa te revad.. acum cred ca m-ai lasat sa te astept prea mult. Acum vrei sa te intorci? Imi asezi din nou alte si alte panze de paianjen …fire colorate pe care sa navighez…Fire ce nu duc niciodata la o destinatia…Poate la un aer mai rar..un aer al inaltimilor..Dar am aflat ca mereu la destinatia aceea ajung singura.. tu nu ma astepti niciodata la capat.. Undeva pe drumul negru te pierd mereu…si ma ratacesc iar si iar in paduri magice…dar am incetat sa te mai chem, am incetat cumva sa mai tresalt …Ceva a incetat sa bata pentru tine…

Imi spui cuvinte de undeva departe, nu vad decat culori, nu inteleg… nu pot duce..e un delir..un haos ce incerci tu sa faci aici.. Ai farmitat rand pe rand fiecare bucata de sticla colorata pe care ti-am daruit-o…In schimbul lor mi-ai dat alte bucati, cadouri venite din lumi inchise … Sti candva am citit pe un afis ca “linistea astupa goluri”.. Imi parea atat de absurda afirmatia aceasta… si totusi tacerea ta a astupat cumva golul ce l-ai lasat… Unde vrei sa te intoci acum? Vocea ta nu mai are ecou in camaraile mele modeste… Nu te-am uitat…Tu ai golul cel mai special…dar a ramas doar golul.. A ramas nimicul si apa albastra din jurul lui…Nu te-am putut inchide niciodata intr-o cutie magica, dar te-ai inchis singur in molcomitatea banalului, in cotidian si ti-ai scuturat aripile de praful ce te facea sa zbori..

Cumva se apropie momentul de ramas bun, momentul in care o sa stim amandoi ca nu ne vom mai vedea decat poate atunci cand ceea ce suntem acum va fi doar o amntire patata, ca o poza tinuta prea mult in caseta cu amintiri.. . Daca vei citi candva asta vei face ceva? Vei incerca sa repari, sa lipesti ceea ce ai lasat sa se rupa? Vei mai aduce vreodata fericirea in zilele de joi?

vineri, 28 ianuarie 2011

Parfum din alte vremuri...


Te privesc peste neantul de vieti ce le-am trait, dar drumul ma duce tot mai departe de acea parte din mine, partea din mine de langa tine… Ai aparut in visul apelor albastre si m-ai lasat sa inteleg ca imi vei fi alaturi pentru fragmente scurte in fiecare din calatoriile mele…Etern pasager…

Necunoscutule… ai plecat inainte sa apuc sa te cunosc…aveai parul de culoarea pamantului si suflet de nori colorti, iar ploaia iti curgea prin vene asemeni raurilor reci de munte..Tu nu ai clocotit niciodata, nu ai cantat niciodata cantecele mele… Erai un stalp asemeni ghetarilor in care te retrageai tot mai des.. Nu ai fost niciodata copil, nu ai strans florile necugetrailor, nu ai plans niciodata lacrimile amare ale nereusitei.. Pentru tine dragul meu, timpul nu are masura nici gradatie,iar siderus te apara ca pe cea mai de pret parte a inimii sale nenascute…

Si in toate intelesurile acestea, se vad urme de indoiala.. In vremurile acelea imi pareai cald, imi pareai om si inger, strain si totusi te potriveai cumva in crapaturile din drumurile mele si veneai sa astupi cu tine insuti podurile rupte ca eu sa trec, sa inteleg, sa nu renunt …imi spuneai mereu ca vrei sa cresc si pentru asta imi faceai gauri in cer ca eu copila cu cozi impletite din ochii tai sa pot creste sus, mai sus decat intre cer si pamant…

Am invatat sa cred in tine la fel ca intr-o carte-poveste scrisa de maini neomenesti si sa vad dincolo de invelisul de acum… Esti acelasi care mi-a aratat lacul cu salcii, si tot tu cel care in secunda efemeridelor te-ai inecat in apele negre ale zeilor ca sa te trezesti schimbat, mai putin trecator si perisabil ca cei care erau ai tai.. Tot tu esti cel care a crescut cetati in mintea mea de copil, castele pe notele viorii ca apoi sa le arzi pe toate langa statuia celor trei colosi…

Tu esti toate si totusi nu mai esti nimic acum…doar urmele parfumului din alte vremuri, acea mireasma a strazilor de piatra, gustul atemporalitatii pentru care ochii cu libelule au plans atat sau scurta reflexie de pe un inel din lemn amar….

miercuri, 19 ianuarie 2011


Aceasta postare nu are nimic magic, nimic din acel mister ce se abate peste celelalte scriei ale mele...Aceasta nu este o scrisoare spre ingeri, spre lumini sau spre calauzele ce se afla in noi... Azi... azi e ziua scrisorii spre omenescul din noi..spre omenescul din mine..
Azi ma faram in incercarea de a intelege...de a cuprinde cu ochii cei dati intelesul a ceva ce nu e dat spre a fi inteles...Ajung la mine ecouri de la cel pierdut...cel pe care calea aceasta m-a facut sa il las sa plece pe un alt drum, cu promisiunea ca intr-o zi drumul se va intalnii din nou... El mereu imi spunea ca nu exista decat o singura cale, calea cea buna si in fiecare moment faci exact ceea ce trebuie sa faci pentru ca acesta este singurul lucru.. lucrul bun din noi..
Imi lipsesc vorbele acestea albastre, vocile pe care am incetat sa ascult...lucrurile care au plecat...mainile pe care nu le mai recunosc...si clepsidra...clepsidra uitata undeva pe un mal de infinit...Ea inca numara.. Numara toate acele lucruri pe care le-am pierdut sau in necunostinta de cauza, le-am lasat ca lacrimile focului sa le faca una cu neantul...
Azi privesc in jur si ma intreb daca acesta e drumul ce trebuia sa il aleg, azi e ziua indoielii...si omenescul din mine se arde pe rug in incercarea de a invia din scrumul lemnului de sine...In calendarul meu acestea sunt zilele arderii, zilele in care iau foc si de fiecare data sinele se injumatateste cumva, iar partea buna se ridica undeva mai sus decat intre cer si pamant...Dupa zilele arderii urmeaza uimirea, cutremurul si neintelegerea..necunostinta, zbaterea, intelegerea si reintregirea... Dupa toate acestea ma voi lipii din lutul altor idei, ma vor imbraca alte culori si ma voi reintregi din alte cuvinte...Dar pana atunci ma aflu aici, iar in calendarul meu, urmeaza zilele arderii de sine...zilele rascolirii...si imbratisarea focului...

marți, 18 ianuarie 2011