Aceasta postare nu are nimic magic, nimic din acel mister ce se abate peste celelalte scriei ale mele...Aceasta nu este o scrisoare spre ingeri, spre lumini sau spre calauzele ce se afla in noi... Azi... azi e ziua scrisorii spre omenescul din noi..spre omenescul din mine..

Azi ma faram in incercarea de a intelege...de a cuprinde cu ochii cei dati intelesul a ceva ce nu e dat spre a fi inteles...Ajung la mine ecouri de la cel pierdut...cel pe care calea aceasta m-a facut sa il las sa plece pe un alt drum, cu promisiunea ca intr-o zi drumul se va intalnii din nou... El mereu imi spunea ca nu exista decat o singura cale, calea cea buna si in fiecare moment faci exact ceea ce trebuie sa faci pentru ca acesta este singurul lucru.. lucrul bun din noi..

Imi lipsesc vorbele acestea albastre, vocile pe care am incetat sa ascult...lucrurile care au plecat...mainile pe care nu le mai recunosc...si clepsidra...clepsidra uitata undeva pe un mal de infinit...Ea inca numara.. Numara toate acele lucruri pe care le-am pierdut sau in necunostinta de cauza, le-am lasat ca lacrimile focului sa le faca una cu neantul...

Azi privesc in jur si ma intreb daca acesta e drumul ce trebuia sa il aleg, azi e ziua indoielii...si omenescul din mine se arde pe rug in incercarea de a invia din scrumul lemnului de sine...In calendarul meu acestea sunt zilele arderii, zilele in care iau foc si de fiecare data sinele se injumatateste cumva, iar partea buna se ridica undeva mai sus decat intre cer si pamant...Dupa zilele arderii urmeaza uimirea, cutremurul si neintelegerea..necunostinta, zbaterea, intelegerea si reintregirea... Dupa toate acestea ma voi lipii din lutul altor idei, ma vor imbraca alte culori si ma voi reintregi din alte cuvinte...Dar pana atunci ma aflu aici, iar in calendarul meu, urmeaza zilele arderii de sine...zilele rascolirii...si imbratisarea focului...