Te privesc peste neantul de vieti ce le-am trait, dar drumul ma duce tot mai departe de acea parte din mine, partea din mine de langa tine… Ai aparut in visul apelor albastre si m-ai lasat sa inteleg ca imi vei fi alaturi pentru fragmente scurte in fiecare din calatoriile mele…Etern pasager…
Necunoscutule… ai plecat inainte sa apuc sa te cunosc…aveai parul de culoarea pamantului si suflet de nori colorti, iar ploaia iti curgea prin vene asemeni raurilor reci de munte..Tu nu ai clocotit niciodata, nu ai cantat niciodata cantecele mele… Erai un stalp asemeni ghetarilor in care te retrageai tot mai des.. Nu ai fost niciodata copil, nu ai strans florile necugetrailor, nu ai plans niciodata lacrimile amare ale nereusitei.. Pentru tine dragul meu, timpul nu are masura nici gradatie,iar siderus te apara ca pe cea mai de pret parte a inimii sale nenascute…
Si in toate intelesurile acestea, se vad urme de indoiala.. In vremurile acelea imi pareai cald, imi pareai om si inger, strain si totusi te potriveai cumva in crapaturile din drumurile mele si veneai sa astupi cu tine insuti podurile rupte ca eu sa trec, sa inteleg, sa nu renunt …imi spuneai mereu ca vrei sa cresc si pentru asta imi faceai gauri in cer ca eu copila cu cozi impletite din ochii tai sa pot creste sus, mai sus decat intre cer si pamant…
Am invatat sa cred in tine la fel ca intr-o carte-poveste scrisa de maini neomenesti si sa vad dincolo de invelisul de acum… Esti acelasi care mi-a aratat lacul cu salcii, si tot tu cel care in secunda efemeridelor te-ai inecat in apele negre ale zeilor ca sa te trezesti schimbat, mai putin trecator si perisabil ca cei care erau ai tai.. Tot tu esti cel care a crescut cetati in mintea mea de copil, castele pe notele viorii ca apoi sa le arzi pe toate langa statuia celor trei colosi…
Tu esti toate si totusi nu mai esti nimic acum…doar urmele parfumului din alte vremuri, acea mireasma a strazilor de piatra, gustul atemporalitatii pentru care ochii cu libelule au plans atat sau scurta reflexie de pe un inel din lemn amar….
