vineri, 24 februarie 2012


Nu spune nimic..La inceput a fost tacere, lumina si discuri concentrice de fericire calda..Dar eu te-am cunoscut in constiinta validata de timp, doar la sfarsit.. Nu as putea spune ca imi amintesc cum arati, imagini vagi din imaginatia unui copil.. De cele mai multe ori nici nu stiu cum suna vocea ta..era blanda sau calda, ragusita sau... Nu stiu...Nu pot percepe nimic mai mult decat unele cioburi de imagine, lumini si umbre...daruri.. Si totusi simt atat de bine golul pe care l-ai lasat..

Cum era inaintea golului nu as putea sa spun...Te vad uneori impreuna cu mine pe roata mare...esti palid si totusi fericirea din ochii mei te bucura mai mult decat orice...Sunt zile in care stiu cu certitudine ca ai fost aici pentru ca ma tineai de mana pe o plaja si ma purtai in brate din apa ca si cand as fi fost copilul lumii tale..Iar apoi sunt restul zilelor in care simt ca nu te-am cunoscut niciodata, nu am apucat sa prind in constiinta mea nici macar o urma din ceea ce ai fost...Eram mica si universul se rezuma la voi cei pe care eu ii stiam ai mei...Tu, un al doilea om mai mult decat om...indulgent si bland, gata oricand sa ma transforme in printesa pe care numai noi doi o cunosteam... Secretul nostru magic, incastrat pe banda unei masini de scris vechi...

Izbucnirea asta nostalgica se vrea o varsare a unei fericiri sinistre...Si totusi in lumea visului, intr-un alt univers eu am primit o zi impreuna cu tine...O zi in care am avut voie sa te cunosc...Cumva s-au strans cioburile..iar din toate am construit tabloul unei vieti care putea sa fie a mea... Acum imi amintesc atat de bine de ce te-am iubit ca pe un parinte. de ce pretuiesc inca orice fir de amintire...Pentru ca tu ai fost prietenul meu, adultul ce se cobora in universul meu, tu ai inteles fiecare capriciu, doar erai cel mai de pret complice...Golul e absenta prezentului din care tu nu mai faci parte in felul pur material, dar supra realul era mai real ca orice urma de umanitate din noi, iar acolo...eu te-am privit pe tine..bland si mi-am dorit sa nu mai plec niciodata...dar m-ai trimis inapoi in lumea oamenilor cu o amintire in loc de paturica, ca sa nu uit niciodata ca nu am ramas singura...iar lemnul de pe chitara ta o sa imi spuna mereu povestea mainilor pe care nu am apucat sa le inteleg...


Pe curand...