Nasterea azurului la amurg...(sau ingerul meu)

Numele acestui jurnal imaginar...azur la amurg...are o poveste atat de lunga, dar una care merita spusa. Ea se imbina cu povestea ce voiam sa o spun despre ingerul meu preferat...E ciudat... abia acum, cand scriu vad cat de armonios se impletesc firele dintre inger si piatra. A fost in timpul ce inca nu exista un inger si din diferite motive pe care eu inca nu am voie sa le cunosc s-a intrupat om.Deci a fost odata ca niciodata, un inger, cu aripi albe si sclipiri orbitoare...a fost atunci cand eu nu intelgeam si nefininta mea era prezenta prin simpla absenta a corpului ce il acum...El era atunci nefiinta a luminii..Acum e altfel ... Desi infatisarea lui aduce a vesnicului tipar al omului normal...ochii lui sunt magici.Nu e ceva ce se poate descrie in cuvinte. Efemerul si infinitul se tin de mana in ochii lui si e atat de cald...desi banca e rece si in viforul noptii miroase a frezie...El e cel care noaptea imi spune povesti colorate cu panze de stele si ma leagana...atunci el e ingerul pazitor... Vedeti voi... amurgul e momentul in care constiinta prezentului e muribunda si se naste idea unui nou vis. Amurgul prin tristetea si ciclicitatea lui e momentul magic...Si ingerul meu se naste la fel: ziua imi e prieten, ma tine de mana cand sunt trista, imi canta atunci cand plang, imi da curaj cand ma retrag in colturi intunecate si imi spune de fiecare data cand are ocazia ca e ceva special in fiecare din noi... sa nu renunt la visul meu...ar fi pacat. Si apoi la amurg el moare ca sa elibereze spiritul, ce noapte de noapte ma alina si imi saruta ochii... Castele ce le vad prin ochii lui, au fost in timpul ce a fost dar si in timpul ce are sa vie mai curand decat curpinde imaginatia...El e asemenea unui numar complex amalgam exact dintr-o parte reala si una imaginara, care fac impreuna un punct pe o axa prea greu de priceput...Nu am voie acum sa inteleg nodurile lui si il rog mereu sa nu plece inca...dar prin simplu fapt ca e aici, acum, cand sufletul meu se zbate e mai mult decat limitarea intelegerii ar putea sa ceara...

Jocul cu ciorburile de sticla ...sau arta de a intelege

~Amalgam de culori, lacrimi de durere, nebunie curata, extaz si tristeti nebanuite...fulgi de nea in mijlocul verii, un soare adanc in mijlocul iernii, palpabilul necunoscut la mine in mana...cuvintele lui, voci ce ma mangaie, ce ma indeamna sa traiesc... altele sa plec...
Pahare cu vorbe, pahare cu dureri ce le-am lasat sa ma invadeze si o stare de neputinta la limita cruzimii...momentele adevarului ...oameni lipsiti de inhibitii si puritatea lui prin cioburi spurcate de pahare sparte...Te vedeam printre clipri ciudate, printre stari de inconstienta lucida, te iubeam si te uram in acelasi timp, te voiam acolo langa randuri randuri din notele mele .~
Asta e viata mea acum, viata printre cioburi colorate....Le iau de jos si construiesc un castel mult mai frumos ca cel de ieri, cel pe care la amurg l-am spart...Intotdeauna e asa...omul condamnat la regenerarea vesnica...As vrea sa spun ca imi pare rau sa imi culeg bucactile de pe jos, dar nu e deloc asa...E atat de frumosa mireasma distrugerii...poate nu la fel de frumoasa ca cea a reconstructiei .Impreuna cu tine am ales o cale pe care tot ce inseamna moral in viata ar fi ocolit-o.Dar uite ...am strans multe cioburi albastre si am facut o punte...Mi-am facut curaj si am trecut in partea cealalta...Si atunci am vazut ...
Am avut nevoie doar de putin curaj...sa nu ma mai ascund si sa accept notiunea de a intelege...Asta e partea cea mai grea, sa inteleg ca intelegerea nu inseamna nici supunere, nici reproducere/copiere ...a intelege inseamna a imagina si un fel de contopire translucida a entitatii plina de culoare ce e in mine cu ceea ce se cheama viata...Aaa da...si acesta a fost momentul in care mi-am dat seama ca regulile jocurilor cu bucati colorate le fac eu... aici nu exista echilibru si nici gravitate...in jocul acesta lumea se curbeaza, se rupe sau se contracta asa cum vreau eu...in acest joc pe care il numesc al meu bucatile au un singur scop...sa se nasca simetrice ...sa aduca putin mai multa puritate si un zambet pentru oamenii-copii carora le e prea frica sa se joace...
Si in loc de incheiere poate doar un fel de inceput pentru povestea ce o sa vina...In cioburi de sticla am vazut fetele lor...sunt atat de minunati... si vor urma nenumarate povesti despre ei...Hmm da si ultimul lucru de spus(un secret ce il dau lumii): Desi nu e corect am ascuns un ciob intr-un saculet...e sticla in care il vad pe el...cel mai aproape de sufletul meu dintre toti cei ce saruta vesnicia....