Uneori ma uit la piatra data din tine, uneori nu pot sa-i vad scanteierea si nu inteleg de ce am primit-o, prin ce coincidenta ciudata am ajuns sa primesc o bucata din cerul instelat...daca lumea s-ar contopi pe bucati de piatra atunci eu as sti ca mi-ai daruit bucata lui Aldebaran.
Privesc cerul departe de oras asa cum iti placea tie, cerul noptii peste sticle de vin, departe de lumini si oameni... Am ajuns cumva departe de tine... Am incetat pentru o vreme sa scriu, eu nu stiu sa scriu din fericire, pentru ca tot ceea ce luminos las spre contopirea cu sinele, iar ceea ce e profund spions si amar imparstii pe foi cu cerneala albastra ca sangele de trandafir.
Azi ti-am auzit vocea din departare, trista, singuratica..Era o distanta mai mare decat kilometrii care sunt intre reperele fizice; erai departe, iar eu am pierdut mijloacele sa ajung la tine, am pierdut cuvintele magice prin care iti dadeam voie sa te versi, sa iti imparti singuratea cu mine, sa ne impartim singuratatea... Eu nu mai am singurati de impartit, poate doar stele albastre si liniste colorata in nuante pastel ...Te-am simtit mai strain ca in orice alta data, dar de fiecare data stiu ca esti mai putin cel care il cunosc si mai mult cel ce pleaca... Iti doresc sa pleci, sa ramai in departari de umbre si ape, sa nu te intorci niciodata daca asta e spre fericirea ta...
Nu am pietre destule ca sa le arunc pe calea de intoarcere, dar daca prietenia aceasta a fost suficient de puternica, te voi intoarce strain cu gheta in ochi sa te incalzesti de efemerele libelule verzi.. Imi doresc sa iti cunosc fericirea mai mult decat egoismul copilaresc, decat nevoia mea de cosmos, intelesuri vesnice si cai spre abisuri... Te-am privit plecand pe un hol lumion si ti-am zambit desi acum o bucata de vreme , in alta era a eului nu exista notiunea de plecare fara lacrimi...Atunci ti-am spus pe curand desi stiam ca nu te voi revedea niciodata in forma in care erai gata sa te rastorni, prietenul ce se voia inger peste voia timpului, batranul cu chip tanar...
Nu stiu cum esti acum, dar nu am vorbe pentru noul tine din omul ce ai fost... Iti zambesc si iti spun pe curand cu nadejdea ca peste un azur albastru si o cana de licoare cu gust de coacaze o sa imi revad preietnul ce mi-a deschis universuri si intelesuri uitate in vrajbele timpului pierdut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu