La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu