Ma privesc in ochii tai... si cad in abis, dar nu vad nimic decat nuante de verde si gri...ochii tai sunt altfel acum, amalgam de culori si imagini ce nu le inteleg... peisajul se schimba ... pete fara contur si un sentiment de neapartenenta dureroasa....si cad....candva aici era azurul....apoi ai clipit...
Le-am vazut pe toate astea stand in fata ta...Stateam cuminte si tacuta asteptand sa ma judeci, sa ma lovesti cu vorbe nepamantesti...in schimb ai tacut...Si era o tacere fara consistenta, la fel ca aerul pe care incercam sa-l respir...Amorteala si o senzatie de vina asa cum nu am mai simtit ...decat doar in amintiri ale viitorului ce nu le gasesc ale mele , dar le identific cu parte dintr-o viitoare constiinta a timpului ce se impleteste in mine....De ce ai tacut? Preferam sa ard, sa lupt, dar nu am putut sa lupt cu tacerea ta, cum ma puteam scuza pentru ceva de care nu m-ai invinovatit prin cuvinte? Dar imi simteam vina apasandu-ma ....Si bunatatea ta , te uitai la mine cu intelegere si imi iertai totul, fiecare cuvant sau gest, fiecare extindere a omenescului ce se afla in mine, ce ma poseda prin simpla mea natura...
As fi vrut sa iti ating aripile, sa inteleg...dar nu am indraznit sa ma apropii...Acum am ajuns si eu sa iti spun ceva care am auzit candva la un prieten ce se suprapune in timpul hiperbolic peste ochii omului obisnuit..."Daca tu m-ai ierta as putea sa stau linistita,vinovata fiind, in fata unor zei furiosi...."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu