Acesta e trecutul meu...
Azur la amurg si vorbele ingerului ce tine infinitul in ochii lui...Nu m-ai putut iubi niciodata asa cum as fi vrut....ingerii nu iubesc pamanteste...in infinita lor bunatate coboara atunci cand pamantenii plang...asta ai facut si tu...mi-ai spus ca ma iubesti...dar ma iubesti ca pe o fiinta in care vezi lumea...ca ma iubesti ca pe un prieten....Atunci am urat ingerii si mi-am plans soarta...Nu intelegeam cum poti sa imi spui ca iubirea mea nu esti tu...ca nu tu esti jumatatea mea, ochii in care sa mi se cuprinda sufletul...Mi-ai spus ca va avea un nume aparte si ca poate trebuie doar sa privesc in fata mea.. Din nou ai avut dreptate , prietenul meu inger de lumina, inger de ploaie.... Mereu, cand eram trista ma alinam cu vorbele unui prieteni cu ochii de stea ...Asa a inceput povestea unei iubiri ce imi face sufletul sa tremure....Intr-o seara ca un amalgam de culori pale si opace m-am refugiat in castelul lui, departe de rasuflarea orasului ...m-a luat in brate si am stat asa...Era ciudat felul in care ma potiveam perfect in imbratisarea lui...(El mereu imi spune ca cineva m-a luat candva din bratele lui si m-a dat mamei mele...iar pe zi ce trece tind sa cred povestioara asta)...Atunci nu as fi conceput sa-l vad mai mult decat pe un prieten bun...Si cat de tare ma inselam...Simteam o liniste albastra acolo..in bratele lui...si i-am privit ochii... s-au cuprins in ai mei asa cum eu mam cupins perfect in ai lui....Atunci intr-un fel inconstient am stiut... ca el e cel despre care imi vorbea ingerul ploii....Ne-am privit pt o vreme ...ma alinta ca pe un copilas ranit...timpul incetinea...pana cand s-a oprit de tot...
Acesta e trecutul meu ...Si desi nu am spus niciodata povesti despre iubiri pamantene voi colora si aceata imagine...ea e una din cele trei mari povesti ce mi-au brazdat viata...Ea e povestea ochilor albastrii... La inceput a fost sfarsitul a tot ce ea stia...La inceputurile fiintei s-au sfasiat bucati de credinta pe care cineva le-a lipit in pieptul ei...Se cauta tacuta prin fasii de panza..pe noduri de matrici...prin sangele albastru pur... In acele inelepte inceputuri ea primea o rochie curata spre poposirea intr-o lume pe care o nega...O lume ce ii va aduce doar durere...Acum e un alt sfarsit ce nu ii va da nici macar atat...nici macar o haina curata...
Se smulgea carne si se aseaza in bratele necunoscute...intr-un alt univers am fost luata din alte brate..unele pe care intr-o ironie ciudata le-am gasit aici...brate ce mi-au alinat dureri ale firii fara ca ele sa fie rostite...si mi-au mangaiat fruntea ...Ma trezesc acum in sudoarea regretelor... Aceasta e povestea pe care am sfarsit-o cu buna stiinta dintr-un altruism ciudat... sufletul meu e asemeni primaverii capricios si cald si rece...nu am inteles pana de curand ca insasi toane de printesa , bucle de fata si valsuri ale copilei cu ingerii era ceea ce lipea cele doua universuri...
Te dezleg prima mea povestea....cea mai apropiata de timpul ce il numim prezent...descantec sa-mi fie aceasta ... acum iti spun un dulce-amarui adio...

Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...

Descantec pentru Maya ...

Fata cu par aramiu, ti-ai daruit iubirea ingerilor si ai uitat cum e sa iubesti pamanteste...Ochi verzi si muguri de fluier se aud in inima ta..Unde ai plecat fata tacuta? In ce lume de basm?
...Ai lasat in urma o umbra ce nu stie sa se coloreze...Materialul nu mai are forme si e prea putin incapatoare pentru nemateria din tine...
Candva ai stiut ca iubirea se coloreaza cu pensule magice, cu atingeri de maini si fluturasi colorati..Cine ti-a otravit iubirea copila naiva? Ce inger ti-a furat tarziu, cand zorii sunt lenesi, cel mai cast sarut?... Acum te tangui umbra uitata, prin povarnisuri....fara astampar, fara'ncetare ...cauti... in gerul ce candva te-a cuprins...Nu mai sti sa iubesti cum se iubeste aici..iubire cu foc si lucruri marunte...Iubita ai sa ramai in veci de ingeri si vesnic un fum, doar un fum pe pamantul acesta...
Nu mai tanji dupa iubiri fara nume...Ele nu te asteapta aici..Sunt ale cascadelor copii...si ale norilor vise.Ingerii, in geruri de infint te vor astepte si iti vor da cel mai frumos dans al lor, iar viata ta de pamant si zapada doare acum mai mult,amara constientizare ...Fugi copila si lasa ingerii in lumile lor, ei vor sti sa te iubeasca cand te intorci, iubirea pamnteana e linia ce palma ta o arata...
Lasa castul sarut in cutii cu amintiri parfumate , miros de frezie si pietre de rau...Ingerii ploii daruiesc iubiri ca pe agrafe din pletele fetelor frumoase..buze date in dar pentru iubiri marete ce urmeaza sa vina...Asteapta-ti randul lumesc si nu mai tanji dupa agrafe in forme de libelule sau fluturi cu aripi de safir si gust de coacaze..Asculta ...Ia-ti ragazul si nu mai rationa..doar simte...simte pamanteste...

Cantecul pietrei

Retele gaussiene si portelanuri ciobite
Locuri ce duc spre neantul 'azul'
Un cantec pagan din corzi de vioara
Si plang si rad , azur la amurg...

Copaci fara luna si vise de nori
Tacere marunta si zgomot in zori
Mireasma pastel pe rochia prea lunga
Si curge si curge ca sa nu planga.

Copila uitata in haine de piatra,
Cade mereu spre al lumii ascend
Si canta mereu un cantec de iasca:
"Azur la amurg, sufletul meu..."

Cum se scrie tacerea...

La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...

In imbratisarea ta...

Noapte cu cer instelat, frig si iar frig...saruturi taioase ale lunii bicolore... Un pod, o apa..copilul din tine razand...Din nou am doar imagini...patrate dintr-o tabla de sah pe care tu intru-un fel sau altul ai invatat atat de bine sa mergi...Miros de alt si alt parfum pentru fiecare patrat...si ochii a caror infinit vreau sa il curpind...
Aceasi camera...
Putina muzica si licori ieftine..ale lumii muze... Sunete ale unui vechi tango, o cetate si prieteni ce se joaca ghidati de aburi ...Somnul omenirii ne-a adus momentul de care aveam nevoie, singuratea noastra, din nou infinit si efemer ...intr-o bucla de timp...
Poate pentru prima data, mi-ai raspuns la cele mai multe intrebari...Poate niciodata nu ai mai avut atat de multa rabdare ca acum...atata dezlegare de materie....Darul tau pentru mine: o promisiune a unei cetati ce nu mai e la fel ca cea pe care ai cunoscut-o dar da...totusi mi-ai promis ca noi doi impreuna vom merge sa vedem acea cetate...Uimire si iar uimire....Lumea asta are reguli, nevoie de bani, nevoie de timp, oameni si leagaturi....dar pentru tine acestea sunt precum fumul pe care il izgonesti cu o singura rasuflare... vom exista doar noi pe drumul spre cetate...
Iubire in ochii tai...iubire pentru inima mea muritoare, pentru miile de intrebari pe care le privesti intelegator la mine in suflet si astepti momentul in care vei avea voie sa imi raspunzi...Zambetul tau...si parfum de noapte imbracata in aer rece...
Cand timpul s-a impletiti deodata cu parul meu am vrut din nou o confirmarea ireala a faptului ca nu visez...M-am apropiat...timida...si am stat in fata ta...intr-o intersectie de secunde una mai mica decat cealalta. Incercam sa ma hotarasc daca se cade sa intind bratele si sa te curpind... Si am inteles ca nu am ce sa pierd...am intins bratele... si tu... tu m-ai cuprins....inainte sa apuc sa imi sfarsesc gestul...
Flacari in inima mea, foc ce curata pacatele pielii si ale sufletului, foc al unui inger pentru decojirea scoartei, atemporaliate in vapai albastre...
O micro lume, o spovedanie tacita, o noua treapta urcata, o crestere exponentiala a constientizarii, gustul timpului de dinaintea timpului, aripi translucide....sau doar ... lumea din imbratisarea ta...

Tacerea ta....

Ma privesc in ochii tai... si cad in abis, dar nu vad nimic decat nuante de verde si gri...ochii tai sunt altfel acum, amalgam de culori si imagini ce nu le inteleg... peisajul se schimba ... pete fara contur si un sentiment de neapartenenta dureroasa....si cad....candva aici era azurul....apoi ai clipit...
Le-am vazut pe toate astea stand in fata ta...Stateam cuminte si tacuta asteptand sa ma judeci, sa ma lovesti cu vorbe nepamantesti...in schimb ai tacut...Si era o tacere fara consistenta, la fel ca aerul pe care incercam sa-l respir...Amorteala si o senzatie de vina asa cum nu am mai simtit ...decat doar in amintiri ale viitorului ce nu le gasesc ale mele , dar le identific cu parte dintr-o viitoare constiinta a timpului ce se impleteste in mine....De ce ai tacut? Preferam sa ard, sa lupt, dar nu am putut sa lupt cu tacerea ta, cum ma puteam scuza pentru ceva de care nu m-ai invinovatit prin cuvinte? Dar imi simteam vina apasandu-ma ....Si bunatatea ta , te uitai la mine cu intelegere si imi iertai totul, fiecare cuvant sau gest, fiecare extindere a omenescului ce se afla in mine, ce ma poseda prin simpla mea natura...
As fi vrut sa iti ating aripile, sa inteleg...dar nu am indraznit sa ma apropii...Acum am ajuns si eu sa iti spun ceva care am auzit candva la un prieten ce se suprapune in timpul hiperbolic peste ochii omului obisnuit..."Daca tu m-ai ierta as putea sa stau linistita,vinovata fiind, in fata unor zei furiosi...."