Intelegere 1.1

                Azi timpul curge altfel...am ales alt loc pentru a reflecta la lucruri ce par a nu se fi intamplat niciodata in aceasta viata. Ma trezesc intrebandu-ma daca lucrurile s-au intamplat asa cum imi amintesc eu sau au fost doar vise despre care nu a auzit nimeni niciodata...

                O intalnire cu un vechi prieten a facut timpul sa se intoarca din nou, curgere ce nu a mai fost perturbata de ceva vreme... dar in cafeneau plina de fum el a reusit sa scoata la iveala lucrurile la care evit sa ma gandesc de mai bine de un an... De ce nu dau voie lumii sa se vada prin ochii mei asa cum se vede ea...de ce o restrang la puncte opace care se complac in normalitatea zilei?

                Stiu din zorii zilelor ca vad lucrurile putin altfel...deficienta vederii ca om a dus poate la un alt fel de vedere... mintea a dezvoltat ceea ce ochii nu puteau sa perceapa...un alt fel de simt. Exista unele documentari pentru acest fenomen, dar nimeni nu a reusit sa demonstreze ca el exista in adevar.

                Prin ochii mei sunetele se impletesc cu imagini si culori, amalgam de picaturi de diferite clase... Nu pot sa neg acest lucru, desi uneori imi distorsioneaza realitatea in feluri care ma fac sa par ca nu apartin acestei lumi...Putini sunt cei care au reusit sa treaca aceasta bariera inspre adevaratul eu ... Problema mea colorata a dus insa la alte distorsiuni, iar singura mea iesire a fost stiinta, singurul loc unde sunt capabila sa ordonez lucrurile pe categorii, unde eu detin controlul atata asupra imaginatiei cat si asupra regulilor... Cand ies pe usa stiintei ma asteapta din nou gradina in care pomii uneori sunt rosii, daca pasarile ce le stau pe ramuri vor ca ei sa fie asa...

                Intelegi acum de ce am incercat sa neg aceste lucruri? Ele ajung sa te inebuneasca si sa uiti care trebuie sa fie conduita ta in realitatea sociala a timpului nostru...asemenea surpare a fundamenelor nu e mereu de apreciat...

                Poate acesta e  noul ton al celor ce vor fi scrise, confesiuni despre ceea ce am incercat sa neg ca sa ma integrez intr-un tipar care acum cred ca nu imi face cinste si care ma stie diferita lui...care nu a ajuns sa ma imbratiseze pe deplin avand constiinta ca ii sunt straina...

                Trebuie sa inchei cu o multumire...celui care m-a invatat cum sa amestec realitatea cu mine insumi, celui care ma accepta asa cum sunt si nu in ultimul rand celui care a reusit sa deschida usa de mult inchisa spre darurile mai putin obisnuite din mine.

Bobitele albe...

                In urma cu ceva vreme am aflat ca lucrurile din mine nu sunt asa cum credeam ca sunt, e ceva acolo care da peste cap paleta de emotii. Si atunci ma gandesc: Oare tot ce am trait pana acum…pornirile copilaresti din mine…tristea libelulelor si cantecul de vioara... nimic nu e cu adevar aici? Pot sa stiu ce e cu adevarat in fata mea cand interiorul meu se macina pe sine insusi… Cand eu imi sunt mie pedeapsa si spiritul se autosaboteaza mereu, mereu in cicluri mai puternice si mai dese

                Lumea s-a intors si nu mai exista nimic, nici vis, nici ingeri si cumva realitatea e mai buna acum decat orice vis trait in trecut, decat orice viata traita in faldurile timpului a carei sclipire o mai vad din cand in cand in ochii cerulu. Dar primaverile acelea au fost doar in mintea mea inebunita de demonii faramenlor ce imi stau in cosul pieptului? Oare toata apasarea, tot vartejul a fost o fantasma ce mi-a chinuit anii? Acum pare stupid si ma inebuenste gandul ca tot ce a fost pana acum a fost o iluzie creata de propria-mi minte.. Cand credeam ca universul isi intoarece zambetul de la mine eram de fapt un alt eu in haine negre care imi taiam singura caile…

                Nu pot sa accept gandurile, nu mai pot sa scriu la fel ca inainte…nu ma mai simt lumina si nu mai vad ingerii asa cum ii vedeam inainte… Nu toti sunt lumina … nu toti sunt spirite ale copacilor si refuz cumva sa ii privesc si ii inec in scoartele ranilor din care vin si imi plec privirea spre asfaltul spart…

                Eu nu sunt eu si iluzia nu e viata mea, nici primavarea nu mai este si eu nu mai am drum, am doar o campie de grau in care sa imi desenez un cerc magic, o sfera de albastru in care realitatea e aici alaturi de bobite albe de suprarealitate inghitite in fiecare dimineata in vartejurile din ceea ce a fost candva domnita de azur la amurg…

Nu spune nimic..La inceput a fost tacere, lumina si discuri concentrice de fericire calda..Dar eu te-am cunoscut in constiinta validata de timp, doar la sfarsit.. Nu as putea spune ca imi amintesc cum arati, imagini vagi din imaginatia unui copil.. De cele mai multe ori nici nu stiu cum suna vocea ta..era blanda sau calda, ragusita sau... Nu stiu...Nu pot percepe nimic mai mult decat unele cioburi de imagine, lumini si umbre...daruri.. Si totusi simt atat de bine golul pe care l-ai lasat..

Cum era inaintea golului nu as putea sa spun...Te vad uneori impreuna cu mine pe roata mare...esti palid si totusi fericirea din ochii mei te bucura mai mult decat orice...Sunt zile in care stiu cu certitudine ca ai fost aici pentru ca ma tineai de mana pe o plaja si ma purtai in brate din apa ca si cand as fi fost copilul lumii tale..Iar apoi sunt restul zilelor in care simt ca nu te-am cunoscut niciodata, nu am apucat sa prind in constiinta mea nici macar o urma din ceea ce ai fost...Eram mica si universul se rezuma la voi cei pe care eu ii stiam ai mei...Tu, un al doilea om mai mult decat om...indulgent si bland, gata oricand sa ma transforme in printesa pe care numai noi doi o cunosteam... Secretul nostru magic, incastrat pe banda unei masini de scris vechi...

Izbucnirea asta nostalgica se vrea o varsare a unei fericiri sinistre...Si totusi in lumea visului, intr-un alt univers eu am primit o zi impreuna cu tine...O zi in care am avut voie sa te cunosc...Cumva s-au strans cioburile..iar din toate am construit tabloul unei vieti care putea sa fie a mea... Acum imi amintesc atat de bine de ce te-am iubit ca pe un parinte. de ce pretuiesc inca orice fir de amintire...Pentru ca tu ai fost prietenul meu, adultul ce se cobora in universul meu, tu ai inteles fiecare capriciu, doar erai cel mai de pret complice...Golul e absenta prezentului din care tu nu mai faci parte in felul pur material, dar supra realul era mai real ca orice urma de umanitate din noi, iar acolo...eu te-am privit pe tine..bland si mi-am dorit sa nu mai plec niciodata...dar m-ai trimis inapoi in lumea oamenilor cu o amintire in loc de paturica, ca sa nu uit niciodata ca nu am ramas singura...iar lemnul de pe chitara ta o sa imi spuna mereu povestea mainilor pe care nu am apucat sa le inteleg...

Pe curand...

A trecut mult si imi pare rau pentru asta… poate putin prea mult, dar foile acestui blog au fost mereu directionate spre ingerii spre care un calator al timpului mi-a deschis calea. Am crezut ca plecarea lui mi-a inchis ceea ce se numea partea mea de om intre cer si pamant, partea pe care el a numit-o si a aprins-o apoi cu un chibrit albastru la vremea plecarii. Uneori imi pare nedrept, uneori imi spun ca nu vreau sa ard spre a servi drept calauza unui suflet ce acum imi pare adancit in timpul de dinaintea timpului., unui pseudo om ce probabil nu se va mai intoarce niciodata…

In lunile ce au trecut am incetat cumva sa traiesc in aceasta parte a casei ce sunt eu… Am dormit in camerele luminoase ale fiintei, lasand aceasta odaita intunecata sa se prafuiasca si sa se adanceasca tot mai mult in golul din urma. Dar uneori e ciudat sa observi ca lucrurile pe care le treci pe tabloul cu planuri se schimba de la sine, ca si cand un duh poznas le sterge cu voia lui…

La nasterea verii din anul acesta am ingropat domnita cu ingeri, am imbratisat ultima data deschizatorul de porti si am plecat pe alt drum, unul mai cald, mai bland.. dar drumurile se intalanesc mereu in orizontul azur, iar drumul meu s-a intalnit din nou cu mirosul unei cetati ce imi aminteste de vechi prieteni… Iar atunci cand barajul se crapa, peste sinele de acum se varsa toate acele bucati de fiinta pe care ai ales sa le uiti… Iar la inceputul acesteia a fost mirosul... aroma dulce de frezie combinata cu gerul muscator din gradina cu drumul spre stele.. Pe rand i-am simtit din nou langa mine, cei care nu au incetat sa exista in vecinatatea punctului ce sunt eu, dar care s-au ascuns in punctul orb spre linistea daruita de cele trei primaveri de zmucium…

Fericirea lor e parte din cuvinele ce eu le desenez, iar in cinstea lor, am incercat sa adun praful impreuna cu gandurile mele si sa le asez cu grija pe tablita chemarii, pe cea a parerii de rau.. Aceasta nu a fost singura cetate ce am ascuns-o in faldurile timpului… Sunt atat de multe cele pe care am incercat sa le ard asa cum a ars calatorul cetatea cu sunetul muzicii, dar acum e timpul sa adun cenusa, iar daca aceasta nu e spre a le reconstrui sa fie macar pentru eliberarea uni suflet in apa intunecata a pietrelor de azur la amurg.

Iar pentru randul din urma, in locul unei urari de bine o sa astern o bucata din cetatea magica, cetatea cu oameni si ingeri..Acesta e sunetul ei :

http://www.youtube.com/watch?v=OdsSfsu9D6E

Sa nu aduci uitarea in Alhambra...

Uneori ma uit la piatra data din tine, uneori nu pot sa-i vad scanteierea si nu inteleg de ce am primit-o, prin ce coincidenta ciudata am ajuns sa primesc o bucata din cerul instelat...daca lumea s-ar contopi pe bucati de piatra atunci eu as sti ca mi-ai daruit bucata lui Aldebaran.

Privesc cerul departe de oras asa cum iti placea tie, cerul noptii peste sticle de vin, departe de lumini si oameni... Am ajuns cumva departe de tine... Am incetat pentru o vreme sa scriu, eu nu stiu sa scriu din fericire, pentru ca tot ceea ce luminos las spre contopirea cu sinele, iar ceea ce e profund spions si amar imparstii pe foi cu cerneala albastra ca sangele de trandafir.

Azi ti-am auzit vocea din departare, trista, singuratica..Era o distanta mai mare decat kilometrii care sunt intre reperele fizice; erai departe, iar eu am pierdut mijloacele sa ajung la tine, am pierdut cuvintele magice prin care iti dadeam voie sa te versi, sa iti imparti singuratea cu mine, sa ne impartim singuratatea... Eu nu mai am singurati de impartit, poate doar stele albastre si liniste colorata in nuante pastel ...Te-am simtit mai strain ca in orice alta data, dar de fiecare data stiu ca esti mai putin cel care il cunosc si mai mult cel ce pleaca... Iti doresc sa pleci, sa ramai in departari de umbre si ape, sa nu te intorci niciodata daca asta e spre fericirea ta...

Nu am pietre destule ca sa le arunc pe calea de intoarcere, dar daca prietenia aceasta a fost suficient de puternica, te voi intoarce strain cu gheta in ochi sa te incalzesti de efemerele libelule verzi.. Imi doresc sa iti cunosc fericirea mai mult decat egoismul copilaresc, decat nevoia mea de cosmos, intelesuri vesnice si cai spre abisuri... Te-am privit plecand pe un hol lumion si ti-am zambit desi acum o bucata de vreme , in alta era a eului nu exista notiunea de plecare fara lacrimi...Atunci ti-am spus pe curand desi stiam ca nu te voi revedea niciodata in forma in care erai gata sa te rastorni, prietenul ce se voia inger peste voia timpului, batranul cu chip tanar...

Nu stiu cum esti acum, dar nu am vorbe pentru noul tine din omul ce ai fost... Iti zambesc si iti spun pe curand cu nadejdea ca peste un azur albastru si o cana de licoare cu gust de coacaze o sa imi revad preietnul ce mi-a deschis universuri si intelesuri uitate in vrajbele timpului pierdut...

Înecul...

Sunt pe un pod absurd între două lumi ce îmi par teritorii stranii. Ele sunt asemeni unor obiecte matematice complexe: le citeşti proprietăţile, le observi, le poţi accepta ingeniozitatea, dar atunci cand te cufunzi în ele eşti total copleşit... Când te afunzi te îneci cu minunăţia lucrurilor ce îşi invadează plămânii. În momentul înecului sunt foarte puţini cei care sunt capabili să se resemneze, pentru ca în ansamblul nostru suntem o reţea de particule perfect aranjate ce încearcă să îşi păstreaze forma, aranjarea...

Organic te zbaţi, te lupţi şi vrei să ieşi spre o bulă toxică de aer... În final, după un artificiu de raţionament deloc deosebit, evenimentele vieţii tale se reduc la o succesiune de înecuri cu alte şi alte substanţe. După fiecare pseudo-moarte nimic nu mai e la fel în compoziţia ta: eşti o combinaţie liniară a mulţimii punctelor din care eşti alcătuit.

Pentru o scurtă perioadă din pânza vremii eu mă aflu în bulă. Nu ştiu cât timp voi mai avea voie sa rămân aici... Sunt mâini stranii care curând vor înţepa balonul meu magic spre apatica mea reprăbuşire în alte fântâni. Ironic mâna aceasta îţi dă voie să alegi, asemeni unui resemnat ce îndreaptă degetul muribund alegând otrava prin care să îşi dezmembreze particulele. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, căci analogia dintre dintre înec şi viaţă nu se vrea a fi una fatalistă şi tristă...din contră... E foamea absurdă a celui ce nu se satură niciodată, ce nu e nici când brăzdat de sentimentul că nu mai poate înghiţi. Acum eu aleg ce fruct să mânânc, în ce ape să mă prăbuşesc, în ce înţelesuri să mă afund sau ce lecţie vreau să urmez mai departe.

Poate că această căutare interioară vine din dezorientarea atroce, din neputinţa dusă la culmile absurdului…pentru ceea ce e real sunt incapabilă să aleg. Cum aş putea, când am atâtea goluri de umplut? Cum alegi ce doreşti să bei mai întâi când o sete ancestrală îţi usucă măruntaiele. În schimb am de ales să mă afund în două lumi aşezate pe reţele nematerializabile: una cunsocută, caldă şi verde asemeni unei grădini japoneze infinit răbdatoare sau în cea roşie, întruchiparea absurdului omenesc ce se guvernează dupa legile tăblilor de lut ale unei civilizaţii necivilizate.

Privesc din nou în jur (obicei destul de bine întipărit în conduita mea) şi mă gândesc la deliciul singurătăţii mele…Lumea mea verde e lumea oamenilor ce nu sunt oameni; Mă înconjor de ei şi îi las să îmi disturbe particulele. Aici sunt ochii de culori nepământeşti, fiinţe ce înţeleg pomezile ce îmi parfumeaza pielea. Înţeleg autismul meu dus uneori la extrem, privirea pierdută în zări şi capriciile genereate de veleităţile tăcerii.. În ei mă vărs fără frica unei judecăţi de principiu omenesc, pentru că în definitiv cum ar putea un neom să adune în judecata lui principii omeneşti…

Constrângerea unei societăţi a cărei supremaţie o neg cu încăpăţânare chiar din timpul de dinaintea timpului, îmi calcă încet orizonturile… O lume de foc şi pucioasă e alegerea onorabilă a omului comun. Dar dacă în mine mai zace atât de puţin dintr-un om încât am şi uitat propriul meu gust, se mai cade chiar şi simpla reflectare la nevoile lumii? Din nou simt necesitatea unei explicaţii…atitudinea mea nu se vrea una superioară sau vanitoasă…atitudinea mea nu se vrea nimic…nici măcar vaga tentativă de apartenenţă care mă încerca în alte vremuri. Dacă punctul meu fix, originea oricărei încercări de reorganizare a apei ce îmi poartă numele este principiul care spune că vorbele îşi au rostul doar atunci când aduc o îmbunătăţire a tăcerii, de ce să mai încerc să mă vărs peste oameni ce se acopere cu umbrele hidioase?

Concluzia zbaterii de azi e una aşteptată în cele din urmă… e dorul care mă rupe atunci când încerc să plec din lumea tăcuta, deşertăciune golului ce rămâne în mine după irosirea vorbelor (eu nu sunt surplus de apă, nu am fost niciodată), e nostalgia pentru ochii acum rezervaţi şi trişti dar care îmi smulg zâmbete şi copilării în parcuri cu trandafiri..pentru toate privirile lor aleg să rămân în lumea mea tăcaută, un univers cald împărţit cu cei a căror bucăţi şi petece au măcar nuanţe asemeni mie, cei care aleg în fiecare dimineaţă să se înece în propria lor lume verde, lume a libertăţii , un haos ordonat al dezrădăcinării de lume…

Primul dar..

Daca as scrie pe lumi de gheata oare ai intelge domnita ca lumea nu se termina cu impartirea lui doi la un numar ce pare irational? Daca ti-as spune ca rationalul din tine a atat de singur si de placut lui insusi incat ar trebui sa ramana mereu asa? Aminteste-ti de o figura perfecta cu laturi egale...linia ce le uneste extremitatile e primul numar irational gasit, primul din cele ce aveau sa vina..La fel esti tu acum, gheata si foc in irationalul ce s-a disipat in fumul parfumat al florii de castan.

Privesti de pe inaltimea casei tale o lume ce pare acum schimbata si nu ai putea sa intelegi ce s-a distrus. Ai mai urcat aici si ai privit lacul in alte dati... acum privirea iti e impaienjenita de ganduri si lacrimi ,ce ai vrea sa le faci una cu apa imensa din fata ta si ai rupe bucati murdarite de culorile liniei cu care ai fost legata pentru atat timp. Ai vrea sa ploua nopti si nopti pentru tine, sa uiti lumile ce le-ai construit si podurile ce le-au legat pe ele in cel mai misterios fel pe care l-ai intalnit. Ai vrea acum sa fie neant in ochii tai ...uitare de sine ...

Cand apele se vor linisti as vrea sa pot sa iti spun ca tu esti cel mai important lucru pentru microunivers , tu impreuna cu tine sunteti perechea perfecta, punctul luminos suprapus peste milioane de stele alaturate... tu impreuna cu tine in irealitatea ce te inconjoara. Intinde-mi mana si priveste-ma...am spart castele in vremuri tulburi si am privit cum in urma mea ard cetati... am plecat dezbinata ca sa desenez apoi pe nisipuri cercuri ale vesniciei, promisiuni ale unei intelegeri supra reala ...M-am imbracat in cuvinte si amurguri de azur plumburiu...dar am ramas mereu copilul dansand pe margini de infinit...

Poate pentru prima data eu sunt cea care poate sa deseneze pentru alti ochii o iluzie a unui castel in care sa primesti alte imagini colorate... poate acum e momentul in care timpul se invarte intr-un alt hiperplan...acela in care eu inapoiez in nuante si sunete nepricepute ceea ce candva am primit ca o simfonie a lotusului pur... Primeste bucatile mele de sticla ca promisiunea vie ca ploaia se va avanta din nou peste tine si soarele va venii apoi sa se joace in pletele tale aurii....

Inceputul...(oda pentru 1 Aprilie)

Se intuneca cerul incet incet... Mereu linistea asta imi aminteste de alte vremuri... linistea aceea ciudata... cand se aduna norii la fel ca si gandurile pe ochii mei... la fel ca vremurile pe care noi le cunoastem atat de bine... Era covorul rosu pentru furtuna ce avea sa vina ...furtuna ca o domnita in haine de vant...

Imi lipsesc din ce in ce mai mult cuvintele, le-am lasat si pe ele pe malul portilor, la intrarea in cetate... Mi-ai spus sa imi cataresc dorintele mai bine decat orice altceva, sa inteleg consecintele, iar apoi mi-ai spus sa invat sa iubesc ploaia...

Furtuna asta imi aminteste din nou de tine, de un alt tine...Si zambesc... Azi nu sunt zambete triste nici priviri reci, azi sunt doar amintiri colorate, priviri de primavara pentru ingerii ce miros a frezie. Azi sunt ganduri spre viitor... asumarea raspunderii ecourilor ce le-ai indreptat in alta lume spre mine " Cum poti sa ceri eternitate cand mergi mereu cu privirea spre trecut?"...

Se cada, in virtutea veleitatilor de domnita, sa iti spun adancul din care vin toate aceste ganduri asimetrice fata de punctele perfect ordonate ale matricei pasilor... Se cade aceasta explicatie pentru toate acele explicatii ce nu le-am primit niciodata, pentru cele care vor veni pe aripi de cuvinte, corzi de chitara, buchete de flori, necunoscuti in noapte, strigate de copii in parc sau poate pentru singurul cuvantul ce l-am scris in miez de noapte pe nisipul fierbinte...

Privilegiul serilor reci din gradina botanica, privilegiulor altor ochi spre vederea stelelor au deschis porti necunoscute spre trecuturi ce nu le-as fi inteles niciodata atat de devreme, niciodata in acest fel. Priveam punctulete albastre si ma simteam a lor, mica si disparuta in lumi de gheata sau foc ...Ce mai conta atunci?...Eram sus... atat de sus. Atunci nu simteam nici frigul muscator al iernii, nici forfota oamenilor din jur. Nu am fost nimic si am fost in acelasi timp fiecare punct luminos ce mi-a trecut prin ochii cei noi. Atunci m-am indragostit de Aldebaran.. maretia lui... Imi aduce aminte de cetatile sculptate ale maurilor, de povesti spuse... toate din cartile ingerilor ce cutreiera in haine omenesti acest pamant... Iar apoi am inteles...

Lumina lor e atat de departe, lumina tuturor florilor de cristal ce le vad pe bolta rece. Poate ele au murit de mult si eu nu am aflat inca.Lumina lor nu s-a terminat, sufletul lor e inca aici pentru contopirea frumusetii eternului si al efemerului...

Poate sufletele lor au ramas si ele aici ca lumina astrilor morti... o urma de fum spre intelegerea fatalului, spre intelegerea frumusetii. Dar eu am vrut sa strang aceasta lumina in brate, sa ii spun povesti despre printese, miraje de fum peste ochii muritori. Incet lumina s-a stins, foc celest din pietre rare... s-a dus fara ca eu sa inteleg atunci ca ea era de mult apusa...Asemeni luminii ce vine din cer ei au apus pe linia cerului nemarginit...

Zambeste bunul meu prieten, strange-ma in brate in nopti fara luna si spune-mi povesti despre zilele ingerilor..Azi imi indrept privirea spre drumul din fata mea si spre cerul furtunii ce ma ravaseste din nou, gust de primavara capricioasa...asemeni copiilor ce ies din cand in cand din noi...Azi e ziua inceputului...primul gand din cei 723 ... si gandul cu numarul n, n+1,... din toate primaverile tale...

Oceanul...

As fi vrut sa te uit, sa te ascund intr-o cutie de cercei si sa te las acolo… sa te deschid atunci cand pot eu… cand pot sa te privesc din nou…Dar viata asta nu e asa…sufletele nu se ascund in cutii de chibrituri si evitarea nu e arma ce vrei sa o alegi pentru drumul tau…

Iti aud vocea din nou… Am si uitat cum era ea… poate putin ragusita, amara pe alocuri… vocea ta ca un ocean rece… adanc si inselator… Candva am asteptat eternitati ca sa te revad.. acum cred ca m-ai lasat sa te astept prea mult. Acum vrei sa te intorci? Imi asezi din nou alte si alte panze de paianjen …fire colorate pe care sa navighez…Fire ce nu duc niciodata la o destinatia…Poate la un aer mai rar..un aer al inaltimilor..Dar am aflat ca mereu la destinatia aceea ajung singura.. tu nu ma astepti niciodata la capat.. Undeva pe drumul negru te pierd mereu…si ma ratacesc iar si iar in paduri magice…dar am incetat sa te mai chem, am incetat cumva sa mai tresalt …Ceva a incetat sa bata pentru tine…

Imi spui cuvinte de undeva departe, nu vad decat culori, nu inteleg… nu pot duce..e un delir..un haos ce incerci tu sa faci aici.. Ai farmitat rand pe rand fiecare bucata de sticla colorata pe care ti-am daruit-o…In schimbul lor mi-ai dat alte bucati, cadouri venite din lumi inchise … Sti candva am citit pe un afis ca “linistea astupa goluri”.. Imi parea atat de absurda afirmatia aceasta… si totusi tacerea ta a astupat cumva golul ce l-ai lasat… Unde vrei sa te intoci acum? Vocea ta nu mai are ecou in camaraile mele modeste… Nu te-am uitat…Tu ai golul cel mai special…dar a ramas doar golul.. A ramas nimicul si apa albastra din jurul lui…Nu te-am putut inchide niciodata intr-o cutie magica, dar te-ai inchis singur in molcomitatea banalului, in cotidian si ti-ai scuturat aripile de praful ce te facea sa zbori..

Cumva se apropie momentul de ramas bun, momentul in care o sa stim amandoi ca nu ne vom mai vedea decat poate atunci cand ceea ce suntem acum va fi doar o amntire patata, ca o poza tinuta prea mult in caseta cu amintiri.. . Daca vei citi candva asta vei face ceva? Vei incerca sa repari, sa lipesti ceea ce ai lasat sa se rupa? Vei mai aduce vreodata fericirea in zilele de joi?

Parfum din alte vremuri...

Te privesc peste neantul de vieti ce le-am trait, dar drumul ma duce tot mai departe de acea parte din mine, partea din mine de langa tine… Ai aparut in visul apelor albastre si m-ai lasat sa inteleg ca imi vei fi alaturi pentru fragmente scurte in fiecare din calatoriile mele…Etern pasager…

Necunoscutule… ai plecat inainte sa apuc sa te cunosc…aveai parul de culoarea pamantului si suflet de nori colorti, iar ploaia iti curgea prin vene asemeni raurilor reci de munte..Tu nu ai clocotit niciodata, nu ai cantat niciodata cantecele mele… Erai un stalp asemeni ghetarilor in care te retrageai tot mai des.. Nu ai fost niciodata copil, nu ai strans florile necugetrailor, nu ai plans niciodata lacrimile amare ale nereusitei.. Pentru tine dragul meu, timpul nu are masura nici gradatie,iar siderus te apara ca pe cea mai de pret parte a inimii sale nenascute…

Si in toate intelesurile acestea, se vad urme de indoiala.. In vremurile acelea imi pareai cald, imi pareai om si inger, strain si totusi te potriveai cumva in crapaturile din drumurile mele si veneai sa astupi cu tine insuti podurile rupte ca eu sa trec, sa inteleg, sa nu renunt …imi spuneai mereu ca vrei sa cresc si pentru asta imi faceai gauri in cer ca eu copila cu cozi impletite din ochii tai sa pot creste sus, mai sus decat intre cer si pamant…

Am invatat sa cred in tine la fel ca intr-o carte-poveste scrisa de maini neomenesti si sa vad dincolo de invelisul de acum… Esti acelasi care mi-a aratat lacul cu salcii, si tot tu cel care in secunda efemeridelor te-ai inecat in apele negre ale zeilor ca sa te trezesti schimbat, mai putin trecator si perisabil ca cei care erau ai tai.. Tot tu esti cel care a crescut cetati in mintea mea de copil, castele pe notele viorii ca apoi sa le arzi pe toate langa statuia celor trei colosi…

Tu esti toate si totusi nu mai esti nimic acum…doar urmele parfumului din alte vremuri, acea mireasma a strazilor de piatra, gustul atemporalitatii pentru care ochii cu libelule au plans atat sau scurta reflexie de pe un inel din lemn amar….

Aceasta postare nu are nimic magic, nimic din acel mister ce se abate peste celelalte scriei ale mele...Aceasta nu este o scrisoare spre ingeri, spre lumini sau spre calauzele ce se afla in noi... Azi... azi e ziua scrisorii spre omenescul din noi..spre omenescul din mine..

Azi ma faram in incercarea de a intelege...de a cuprinde cu ochii cei dati intelesul a ceva ce nu e dat spre a fi inteles...Ajung la mine ecouri de la cel pierdut...cel pe care calea aceasta m-a facut sa il las sa plece pe un alt drum, cu promisiunea ca intr-o zi drumul se va intalnii din nou... El mereu imi spunea ca nu exista decat o singura cale, calea cea buna si in fiecare moment faci exact ceea ce trebuie sa faci pentru ca acesta este singurul lucru.. lucrul bun din noi..

Imi lipsesc vorbele acestea albastre, vocile pe care am incetat sa ascult...lucrurile care au plecat...mainile pe care nu le mai recunosc...si clepsidra...clepsidra uitata undeva pe un mal de infinit...Ea inca numara.. Numara toate acele lucruri pe care le-am pierdut sau in necunostinta de cauza, le-am lasat ca lacrimile focului sa le faca una cu neantul...

Azi privesc in jur si ma intreb daca acesta e drumul ce trebuia sa il aleg, azi e ziua indoielii...si omenescul din mine se arde pe rug in incercarea de a invia din scrumul lemnului de sine...In calendarul meu acestea sunt zilele arderii, zilele in care iau foc si de fiecare data sinele se injumatateste cumva, iar partea buna se ridica undeva mai sus decat intre cer si pamant...Dupa zilele arderii urmeaza uimirea, cutremurul si neintelegerea..necunostinta, zbaterea, intelegerea si reintregirea... Dupa toate acestea ma voi lipii din lutul altor idei, ma vor imbraca alte culori si ma voi reintregi din alte cuvinte...Dar pana atunci ma aflu aici, iar in calendarul meu, urmeaza zilele arderii de sine...zilele rascolirii...si imbratisarea focului...

Delirul primilor fulgi de fericire...sau de nea...:))

E iarna...frunzele si vantul imi ravasesc carliontii de pe umar...E frig...stiu ca e frig...dar frumusetea mortii naturii ma face sa uit de tot si doar sa privesc..Am obrajii reci si rosii...eu domnita alba sunt acum trandafirie...ma infasoara in petale magice un fior de fericire ce nu l-am mai simtit de mult..

Imi lipsesti atat de mult...de cele mai multe ori cand vine gandul ..incerc sa imi explic lucruri ca dezvoltarile in serie fourier sau incredibila ecliptica si tot felul de lucruri ce acum nu le inteleg...fac asta ca sa se piarda consitenta gandului despre tine si sa merg pe drumul ce duce inainte...

Totusi ca un copil mic privesc furis peste umar... si vad cele mai frumoase lucruri... Nu stiu cine esti tu...sau de ce anume imi este dor...Dar privesc spre tine...gandul cel bun, zambetul meu calduros sau clopotelul de frezie din vaza albastra..

Azi sunt fericita...azi e o nota diferita de toate cele pe care le-am cantat pana acum...Esti tot mai aproape de mine...idee magnifica..iluzie de fum colorata... Nu stiu de ce spun lucrurile astea...sunt lucruri pe care nu le stiu si totusi undeva acolo eu le cunosc...

Sunt fericita pentru ca am inteles ca raspunsul la toate intrebarile nu aduce liniste si pace...raspunsurile imi aduc alte intrebari, pe care trebuie sa le primesc ca exact ceea ce sunt, alti ingeri si alte culori...Nu pot sa ma opresc intr-un loc si sa spun ca eu blochez totul aici...Oamenii vin si oamenii pleaca... Doar ca sa faca loc altora, iar cei meniti sa fie pentru totdeauna sunt puncte de rezistenta ale acestei scheme ciudate...Cand vremea plecarii se coloreaza am inteles ca trebuie sa zambesc si sa multumesc pentru trecerea lor prin viata mea...Si cand te gandesti ca mi-au trebuit 21 de ani ca sa inteleg lucrul acesta simplu...

Azi sunt fericita pentru punctele stabile pe care le am... pentru lumina ce se afla in mine si in cei pe care ii consider ai mei...pentru ingerul care imi canta cantece de leagan cand se lumineaza de zi...sau prietenul ce imi aduce bomboane cand Ade se simte copila si vrea sa sara in toate ochiurile de apa...

Sunt fericita...e aproape iarna...e vant si eu sunt rosie la fata...e vant si lumea miroasa a scortisoara...si la apusul soarelui orasul acesta nebun capata un sarut din basme...iar in rusinarea lui isi aprinde luminite ce par lacrimi de bucurie... pana si orasul acesta e fericit...Cum as putea ca eu sa nu fiu?

:D

Cele doua drumuri....

Acesta e cantecul sfarsitului... sufletul zborului sfasiat sau drumul spre Agarttha...

Ploua de zile si alte zile...in departari de zori purpurii...si am ajuns la un capat de drum...Privesc in fata mea si sunt doua carari...Acum e timpul sa aleg...Privesc norii ce se rup si rochia mea de voal negru... Alegerea...a ramas doar alegerea, impreuna cu acel dram de maturitate ce isi face loc in mine...Intr-o constientizare semilucida eu stiu deja ce voi alege...voi alege drumul padurii, drumul albastru, calea pe care tu nu vei mai merge impreuna cu mine..

Stau la rascruce si privesc...celalalt drum imi arata pahare cu licori de sange si cantece de ingeri, dar pentru toate, pentru fiecare dar in parte eu voi varsa lacrimile ploii...Acolo e doar tacere si spatiu...Acolo tu te-ai intoarce mereu la copila ce voi ramane vesnic, iar timpul petrecut cu tine ar fi fost o atemporalitate dulce-amaruie si mai ireala chair decat pseudo-libelulele ce vietuiesc in ochii mei cafenii..

Iti voi fi mereu prietena, voi fi mereu aici, iar tu vei fi acolo fiinta de lumina, sa ma imbratisezi cand nebunia lumii se revarsa peste suflete obosite...Noi doi suntem vesnici, dar mereu in alte si alte fiinte...pe alte si multe carari...Acum te eliberez de orice povara, de orice promisiune copilareasca pe care ti-am furat-o in nopti fara luna....Chiar de stiu ca zorii fiecarei zile ma vor face sa regret fiecare sunet din acest descantec , voi regreta si mai mult timpul si lacrimile amare pe care le vars impreuna cu fiecare ploaie...

Du-te acum, nepamanteanule cu ochi de infinit...Eu voi fi doar o alta fiica a pamantului, poate mereu tanara, o efemera privire, o spirala in culori albastre...Sunt legata aici, iar dezlegarea nu am gasit-o pe treptele templului... timpul si sunetul nu se rup de carnea pamanteanului...dar intr-o vreme voi fi si eu undeva mai sus decat intre cer si pamant...

Zboara inapoi in lumea cea buna... Lacrimi de copila nu or sa te mai lege cu sfori de cristal de pamantul acesta...Adio acum..Acesta a fost ultiimul meu cantec pentru tine...

Vremea dezghetului( sau Oda necunoscutului...)

Am plecat pe mal de infinit, domnita de sare si gheata...

Necunoscut si priviri ce nu le-am mai vazut si care nici nu-mi vor mai trece calea curand...Rece m-am scaldat in apa unei mari senine...S-au risipit toate asemeni petelor...Teama, gandurile...M-am dezbracat de haine si mi-am dat voie pentru un scurt timp sa fiu eu..Eu asa cum sunt in mine...asa cum suntem toti...copii ce gusta cu pofta din tot ce li se ofera...Unele sunt dulci, altele sarate si altele putin prea amare pentru gustul nostru..

Nisipul fierbinte arde pacatele pielii si te boteaza copil al unei libertati ce acum din departari o vad ireala...Dar atunci am fost libera...Mana mea a gasit mana strainului ce mi-a spus taina sa fara cuvinte... Oamenii nu au nevoie de fapt de cuvinte...Nu e nevoie sa-mi spui mi-e dor, imi lipsesti, mi-e frica ca sa stiu ca ele zac undeva inauntrul celui pe care stelele te-au facut sa-l vezi..Oamenii se intorc mereu si mereu ca sa guste din iubiri ale fiintei...dar nu e doar atat...Cat de trista e destinatia daca drumul nu a insemnat nimic...Si ca sa va spun intreaga poveste, destinatia mea nu a fost una dulce... M-am inaltat pe aripi de fum...si pentru zilele acelea eu am zburat...S-a dezghetat domnita prin nu stiu ce descantec...Poate ochii necunoscutului...Pentru ca tot el e cel ce mereu imi spunea doar poate...Incet m-am asezat din nou pe nisip si am inteles...Calatoria se sfarsise iar visul era gata...Candva necunoscutul mi-a spus ca e mai usor sa ma despind de iluzie daca sunt infranta de suparari...Cat de tare se insela bland suflet...Barajul s-a rupt cu mult inainte sa mai pot face ceva....Acum dorul calator s-a topit in dorul dor.... Pentru o vreme voi plange cu lacrimi marunte spre aducerea la viata a celei botezate de nisipuri...Ea este acolo ..aici acum cu mine ...

M-am intors de pe mal de infint, primavara-n par si miros de mar...

Chibritul albastru (Poveste imaginara)

Prin imensul de fum si gheata cu gust de capsuni te privesc… A trecut mult , putin cam mult pentru gusturile mele, dar e bine…acum e bine din nou..Te privesc peste intinderea mesei ce imi pare un ocean…Pe alte mese ca acestea ne-am intins in alte dati daruri … darurile unor inimi batrane… fire de foc, lumini oribitoare, mangaieri fara taina atingerii si vorbe ca vartejuri cenusii…
In seara asta, dragul meu prieten masa imi pare mai mare ca atunci, poate pentru ca te simt mai departe decat in alte dati…Sau poate doar pentru ca intelegerea de la moartea zorilor mi-a mangaiat si mie chipul… In vremurile trecute stateam la alte mese, in alte haine, in alte timpuri si cu alte chipuri, dar eram tot noi doi…te cunosteam atunci la fel ca acum, cunosteam ceea ce zace in tine… Tristetea si-a facut loc ca o gratioasa domnita si in sufletele noastre…Nu mai suntem cei doi de atunci… am obosit de lungul drum pe care l-am facut pana aici…
Pe masa noastra e un pachet de chibrituri rosii si albastre… Stiu ca acum e momentul dorintei mele… O dorinta pe un chibrit albastru… Ma infasor in harul imaginar si ating batul de lemn…In lumea asta nu are nici o importanta…in lumea aceea are… in lumea aceea tu trebuie sa implinesti ceea ce ai asteptat in alte timpuri…si nu ai inteles…nu ai stiut cum…
Lumea se coloreaza in sunetul amurgului…si flacara arde… te privesc prin ea si imi doresc sa intelegi cat de important este… Esti suflet pur intr-un alt fel de lut, chiar oglinda in care ma privesc in fiecare viata… ochii aceia fara inteles…cele 7 perechi de ochi diferiti si toti aceiasi…toti ai tai… Impreuna in vremurile de dinainte timpului… Acum trebuie sa intelegi….se consuma flacara, iar esenta lui arde la fel ca impinirea ce tu trebuie sa o aduci… Spune-I pe nume sau vei pleca din nou si din nou te vei intoarce…
E doar o flacara… Cea a chibritului albastru…dorinta mea pusa in toata materia… ochii tai sclipesc…ai inteles … iar apoi ai facut ceea ce asteptam sa faci de mult…. Ai stins focul …

Oglinda...sau dorinta din noaptea Perseidelor...

Sunetul de chitara intr-un miez de noapte....O carte mare despre intelesurile lumii...Mi-ai dat voie sa alerg in picioarele goale pe literele cu miros de iarba...Imi faci semn sa ma intorc...ma uit la mainile mele, la reflexia mea...dar nu sunt eu cea de acolo ...Acolo e doar un copil....Te privesc pe tine...esti cel pe care il cunosc...apoi privesc oglinda...reflexia ta...dar nu esti tu...e doar un batranel carismatic, carunt...

Unde suntem?? Din nou intr-o alta lume ...Intr-o alta lectie pe note de chitara...Nu am inteles niciodata culoarea tristetii...De ce tristetea altora imi patrunde in suflet...desi nu e a mea...? Imi mangai fata cu mana unui om tanar...dar sufletul cu mana omului batran...Cum as putea sa inteleg...Cum de tot mai rar imi raspunzi la intrebari?..

A fost mereu doar oglinda..oglinda timpului ce ne separa ...Nu am stiut niciodata daca ceea ce vad e plasmuirea unei suprafete sau realitatea...Nu voi stii niciodata...Timpul din oglinda nu are gradatie nici culoare...El te lasa pe tine sa te joci...doar pe tine ca eu sa imi invat cele mai grele lectii...

Pe fundal se aud acordurile acelui cantec despre un rasarit domol...E un haos total....fluturi ce imi dau voie sa ii colorez...iar tu ..tu nu esti aici inger de ploaie...pentru ca dupa lectiile omului bun, ale tacerii, ale boemitatii acum m-ai aruncat in abis sa invat cea mai grea dintre lectii...Sa zbor, sa privesc si sa am incredere ca acolo va fii cineva sa pluteasca in acelasi ritm cu mine... Era nevoie doar de putina incredere si de trei stele cazatoare in noaptea Perseidelor...

Acesta e trecutul meu...
Azur la amurg si vorbele ingerului ce tine infinitul in ochii lui...Nu m-ai putut iubi niciodata asa cum as fi vrut....ingerii nu iubesc pamanteste...in infinita lor bunatate coboara atunci cand pamantenii plang...asta ai facut si tu...mi-ai spus ca ma iubesti...dar ma iubesti ca pe o fiinta in care vezi lumea...ca ma iubesti ca pe un prieten....Atunci am urat ingerii si mi-am plans soarta...Nu intelegeam cum poti sa imi spui ca iubirea mea nu esti tu...ca nu tu esti jumatatea mea, ochii in care sa mi se cuprinda sufletul...Mi-ai spus ca va avea un nume aparte si ca poate trebuie doar sa privesc in fata mea.. Din nou ai avut dreptate , prietenul meu inger de lumina, inger de ploaie.... Mereu, cand eram trista ma alinam cu vorbele unui prieteni cu ochii de stea ...Asa a inceput povestea unei iubiri ce imi face sufletul sa tremure....Intr-o seara ca un amalgam de culori pale si opace m-am refugiat in castelul lui, departe de rasuflarea orasului ...m-a luat in brate si am stat asa...Era ciudat felul in care ma potiveam perfect in imbratisarea lui...(El mereu imi spune ca cineva m-a luat candva din bratele lui si m-a dat mamei mele...iar pe zi ce trece tind sa cred povestioara asta)...Atunci nu as fi conceput sa-l vad mai mult decat pe un prieten bun...Si cat de tare ma inselam...Simteam o liniste albastra acolo..in bratele lui...si i-am privit ochii... s-au cuprins in ai mei asa cum eu mam cupins perfect in ai lui....Atunci intr-un fel inconstient am stiut... ca el e cel despre care imi vorbea ingerul ploii....Ne-am privit pt o vreme ...ma alinta ca pe un copilas ranit...timpul incetinea...pana cand s-a oprit de tot...
Acesta e trecutul meu ...Si desi nu am spus niciodata povesti despre iubiri pamantene voi colora si aceata imagine...ea e una din cele trei mari povesti ce mi-au brazdat viata...Ea e povestea ochilor albastrii... La inceput a fost sfarsitul a tot ce ea stia...La inceputurile fiintei s-au sfasiat bucati de credinta pe care cineva le-a lipit in pieptul ei...Se cauta tacuta prin fasii de panza..pe noduri de matrici...prin sangele albastru pur... In acele inelepte inceputuri ea primea o rochie curata spre poposirea intr-o lume pe care o nega...O lume ce ii va aduce doar durere...Acum e un alt sfarsit ce nu ii va da nici macar atat...nici macar o haina curata...
Se smulgea carne si se aseaza in bratele necunoscute...intr-un alt univers am fost luata din alte brate..unele pe care intr-o ironie ciudata le-am gasit aici...brate ce mi-au alinat dureri ale firii fara ca ele sa fie rostite...si mi-au mangaiat fruntea ...Ma trezesc acum in sudoarea regretelor... Aceasta e povestea pe care am sfarsit-o cu buna stiinta dintr-un altruism ciudat... sufletul meu e asemeni primaverii capricios si cald si rece...nu am inteles pana de curand ca insasi toane de printesa , bucle de fata si valsuri ale copilei cu ingerii era ceea ce lipea cele doua universuri...
Te dezleg prima mea povestea....cea mai apropiata de timpul ce il numim prezent...descantec sa-mi fie aceasta ... acum iti spun un dulce-amarui adio...

Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...

Descantec pentru Maya ...

Fata cu par aramiu, ti-ai daruit iubirea ingerilor si ai uitat cum e sa iubesti pamanteste...Ochi verzi si muguri de fluier se aud in inima ta..Unde ai plecat fata tacuta? In ce lume de basm?
...Ai lasat in urma o umbra ce nu stie sa se coloreze...Materialul nu mai are forme si e prea putin incapatoare pentru nemateria din tine...
Candva ai stiut ca iubirea se coloreaza cu pensule magice, cu atingeri de maini si fluturasi colorati..Cine ti-a otravit iubirea copila naiva? Ce inger ti-a furat tarziu, cand zorii sunt lenesi, cel mai cast sarut?... Acum te tangui umbra uitata, prin povarnisuri....fara astampar, fara'ncetare ...cauti... in gerul ce candva te-a cuprins...Nu mai sti sa iubesti cum se iubeste aici..iubire cu foc si lucruri marunte...Iubita ai sa ramai in veci de ingeri si vesnic un fum, doar un fum pe pamantul acesta...
Nu mai tanji dupa iubiri fara nume...Ele nu te asteapta aici..Sunt ale cascadelor copii...si ale norilor vise.Ingerii, in geruri de infint te vor astepte si iti vor da cel mai frumos dans al lor, iar viata ta de pamant si zapada doare acum mai mult,amara constientizare ...Fugi copila si lasa ingerii in lumile lor, ei vor sti sa te iubeasca cand te intorci, iubirea pamnteana e linia ce palma ta o arata...
Lasa castul sarut in cutii cu amintiri parfumate , miros de frezie si pietre de rau...Ingerii ploii daruiesc iubiri ca pe agrafe din pletele fetelor frumoase..buze date in dar pentru iubiri marete ce urmeaza sa vina...Asteapta-ti randul lumesc si nu mai tanji dupa agrafe in forme de libelule sau fluturi cu aripi de safir si gust de coacaze..Asculta ...Ia-ti ragazul si nu mai rationa..doar simte...simte pamanteste...