Delirul primilor fulgi de fericire...sau de nea...:))

E iarna...frunzele si vantul imi ravasesc carliontii de pe umar...E frig...stiu ca e frig...dar frumusetea mortii naturii ma face sa uit de tot si doar sa privesc..Am obrajii reci si rosii...eu domnita alba sunt acum trandafirie...ma infasoara in petale magice un fior de fericire ce nu l-am mai simtit de mult..

Imi lipsesti atat de mult...de cele mai multe ori cand vine gandul ..incerc sa imi explic lucruri ca dezvoltarile in serie fourier sau incredibila ecliptica si tot felul de lucruri ce acum nu le inteleg...fac asta ca sa se piarda consitenta gandului despre tine si sa merg pe drumul ce duce inainte...

Totusi ca un copil mic privesc furis peste umar... si vad cele mai frumoase lucruri... Nu stiu cine esti tu...sau de ce anume imi este dor...Dar privesc spre tine...gandul cel bun, zambetul meu calduros sau clopotelul de frezie din vaza albastra..

Azi sunt fericita...azi e o nota diferita de toate cele pe care le-am cantat pana acum...Esti tot mai aproape de mine...idee magnifica..iluzie de fum colorata... Nu stiu de ce spun lucrurile astea...sunt lucruri pe care nu le stiu si totusi undeva acolo eu le cunosc...

Sunt fericita pentru ca am inteles ca raspunsul la toate intrebarile nu aduce liniste si pace...raspunsurile imi aduc alte intrebari, pe care trebuie sa le primesc ca exact ceea ce sunt, alti ingeri si alte culori...Nu pot sa ma opresc intr-un loc si sa spun ca eu blochez totul aici...Oamenii vin si oamenii pleaca... Doar ca sa faca loc altora, iar cei meniti sa fie pentru totdeauna sunt puncte de rezistenta ale acestei scheme ciudate...Cand vremea plecarii se coloreaza am inteles ca trebuie sa zambesc si sa multumesc pentru trecerea lor prin viata mea...Si cand te gandesti ca mi-au trebuit 21 de ani ca sa inteleg lucrul acesta simplu...

Azi sunt fericita pentru punctele stabile pe care le am... pentru lumina ce se afla in mine si in cei pe care ii consider ai mei...pentru ingerul care imi canta cantece de leagan cand se lumineaza de zi...sau prietenul ce imi aduce bomboane cand Ade se simte copila si vrea sa sara in toate ochiurile de apa...

Sunt fericita...e aproape iarna...e vant si eu sunt rosie la fata...e vant si lumea miroasa a scortisoara...si la apusul soarelui orasul acesta nebun capata un sarut din basme...iar in rusinarea lui isi aprinde luminite ce par lacrimi de bucurie... pana si orasul acesta e fericit...Cum as putea ca eu sa nu fiu?

:D

Cele doua drumuri....

Acesta e cantecul sfarsitului... sufletul zborului sfasiat sau drumul spre Agarttha...

Ploua de zile si alte zile...in departari de zori purpurii...si am ajuns la un capat de drum...Privesc in fata mea si sunt doua carari...Acum e timpul sa aleg...Privesc norii ce se rup si rochia mea de voal negru... Alegerea...a ramas doar alegerea, impreuna cu acel dram de maturitate ce isi face loc in mine...Intr-o constientizare semilucida eu stiu deja ce voi alege...voi alege drumul padurii, drumul albastru, calea pe care tu nu vei mai merge impreuna cu mine..

Stau la rascruce si privesc...celalalt drum imi arata pahare cu licori de sange si cantece de ingeri, dar pentru toate, pentru fiecare dar in parte eu voi varsa lacrimile ploii...Acolo e doar tacere si spatiu...Acolo tu te-ai intoarce mereu la copila ce voi ramane vesnic, iar timpul petrecut cu tine ar fi fost o atemporalitate dulce-amaruie si mai ireala chair decat pseudo-libelulele ce vietuiesc in ochii mei cafenii..

Iti voi fi mereu prietena, voi fi mereu aici, iar tu vei fi acolo fiinta de lumina, sa ma imbratisezi cand nebunia lumii se revarsa peste suflete obosite...Noi doi suntem vesnici, dar mereu in alte si alte fiinte...pe alte si multe carari...Acum te eliberez de orice povara, de orice promisiune copilareasca pe care ti-am furat-o in nopti fara luna....Chiar de stiu ca zorii fiecarei zile ma vor face sa regret fiecare sunet din acest descantec , voi regreta si mai mult timpul si lacrimile amare pe care le vars impreuna cu fiecare ploaie...

Du-te acum, nepamanteanule cu ochi de infinit...Eu voi fi doar o alta fiica a pamantului, poate mereu tanara, o efemera privire, o spirala in culori albastre...Sunt legata aici, iar dezlegarea nu am gasit-o pe treptele templului... timpul si sunetul nu se rup de carnea pamanteanului...dar intr-o vreme voi fi si eu undeva mai sus decat intre cer si pamant...

Zboara inapoi in lumea cea buna... Lacrimi de copila nu or sa te mai lege cu sfori de cristal de pamantul acesta...Adio acum..Acesta a fost ultiimul meu cantec pentru tine...

Vremea dezghetului( sau Oda necunoscutului...)

Am plecat pe mal de infinit, domnita de sare si gheata...

Necunoscut si priviri ce nu le-am mai vazut si care nici nu-mi vor mai trece calea curand...Rece m-am scaldat in apa unei mari senine...S-au risipit toate asemeni petelor...Teama, gandurile...M-am dezbracat de haine si mi-am dat voie pentru un scurt timp sa fiu eu..Eu asa cum sunt in mine...asa cum suntem toti...copii ce gusta cu pofta din tot ce li se ofera...Unele sunt dulci, altele sarate si altele putin prea amare pentru gustul nostru..

Nisipul fierbinte arde pacatele pielii si te boteaza copil al unei libertati ce acum din departari o vad ireala...Dar atunci am fost libera...Mana mea a gasit mana strainului ce mi-a spus taina sa fara cuvinte... Oamenii nu au nevoie de fapt de cuvinte...Nu e nevoie sa-mi spui mi-e dor, imi lipsesti, mi-e frica ca sa stiu ca ele zac undeva inauntrul celui pe care stelele te-au facut sa-l vezi..Oamenii se intorc mereu si mereu ca sa guste din iubiri ale fiintei...dar nu e doar atat...Cat de trista e destinatia daca drumul nu a insemnat nimic...Si ca sa va spun intreaga poveste, destinatia mea nu a fost una dulce... M-am inaltat pe aripi de fum...si pentru zilele acelea eu am zburat...S-a dezghetat domnita prin nu stiu ce descantec...Poate ochii necunoscutului...Pentru ca tot el e cel ce mereu imi spunea doar poate...Incet m-am asezat din nou pe nisip si am inteles...Calatoria se sfarsise iar visul era gata...Candva necunoscutul mi-a spus ca e mai usor sa ma despind de iluzie daca sunt infranta de suparari...Cat de tare se insela bland suflet...Barajul s-a rupt cu mult inainte sa mai pot face ceva....Acum dorul calator s-a topit in dorul dor.... Pentru o vreme voi plange cu lacrimi marunte spre aducerea la viata a celei botezate de nisipuri...Ea este acolo ..aici acum cu mine ...

M-am intors de pe mal de infint, primavara-n par si miros de mar...

Chibritul albastru (Poveste imaginara)

Prin imensul de fum si gheata cu gust de capsuni te privesc… A trecut mult , putin cam mult pentru gusturile mele, dar e bine…acum e bine din nou..Te privesc peste intinderea mesei ce imi pare un ocean…Pe alte mese ca acestea ne-am intins in alte dati daruri … darurile unor inimi batrane… fire de foc, lumini oribitoare, mangaieri fara taina atingerii si vorbe ca vartejuri cenusii…
In seara asta, dragul meu prieten masa imi pare mai mare ca atunci, poate pentru ca te simt mai departe decat in alte dati…Sau poate doar pentru ca intelegerea de la moartea zorilor mi-a mangaiat si mie chipul… In vremurile trecute stateam la alte mese, in alte haine, in alte timpuri si cu alte chipuri, dar eram tot noi doi…te cunosteam atunci la fel ca acum, cunosteam ceea ce zace in tine… Tristetea si-a facut loc ca o gratioasa domnita si in sufletele noastre…Nu mai suntem cei doi de atunci… am obosit de lungul drum pe care l-am facut pana aici…
Pe masa noastra e un pachet de chibrituri rosii si albastre… Stiu ca acum e momentul dorintei mele… O dorinta pe un chibrit albastru… Ma infasor in harul imaginar si ating batul de lemn…In lumea asta nu are nici o importanta…in lumea aceea are… in lumea aceea tu trebuie sa implinesti ceea ce ai asteptat in alte timpuri…si nu ai inteles…nu ai stiut cum…
Lumea se coloreaza in sunetul amurgului…si flacara arde… te privesc prin ea si imi doresc sa intelegi cat de important este… Esti suflet pur intr-un alt fel de lut, chiar oglinda in care ma privesc in fiecare viata… ochii aceia fara inteles…cele 7 perechi de ochi diferiti si toti aceiasi…toti ai tai… Impreuna in vremurile de dinainte timpului… Acum trebuie sa intelegi….se consuma flacara, iar esenta lui arde la fel ca impinirea ce tu trebuie sa o aduci… Spune-I pe nume sau vei pleca din nou si din nou te vei intoarce…
E doar o flacara… Cea a chibritului albastru…dorinta mea pusa in toata materia… ochii tai sclipesc…ai inteles … iar apoi ai facut ceea ce asteptam sa faci de mult…. Ai stins focul …

Oglinda...sau dorinta din noaptea Perseidelor...

Sunetul de chitara intr-un miez de noapte....O carte mare despre intelesurile lumii...Mi-ai dat voie sa alerg in picioarele goale pe literele cu miros de iarba...Imi faci semn sa ma intorc...ma uit la mainile mele, la reflexia mea...dar nu sunt eu cea de acolo ...Acolo e doar un copil....Te privesc pe tine...esti cel pe care il cunosc...apoi privesc oglinda...reflexia ta...dar nu esti tu...e doar un batranel carismatic, carunt...

Unde suntem?? Din nou intr-o alta lume ...Intr-o alta lectie pe note de chitara...Nu am inteles niciodata culoarea tristetii...De ce tristetea altora imi patrunde in suflet...desi nu e a mea...? Imi mangai fata cu mana unui om tanar...dar sufletul cu mana omului batran...Cum as putea sa inteleg...Cum de tot mai rar imi raspunzi la intrebari?..

A fost mereu doar oglinda..oglinda timpului ce ne separa ...Nu am stiut niciodata daca ceea ce vad e plasmuirea unei suprafete sau realitatea...Nu voi stii niciodata...Timpul din oglinda nu are gradatie nici culoare...El te lasa pe tine sa te joci...doar pe tine ca eu sa imi invat cele mai grele lectii...

Pe fundal se aud acordurile acelui cantec despre un rasarit domol...E un haos total....fluturi ce imi dau voie sa ii colorez...iar tu ..tu nu esti aici inger de ploaie...pentru ca dupa lectiile omului bun, ale tacerii, ale boemitatii acum m-ai aruncat in abis sa invat cea mai grea dintre lectii...Sa zbor, sa privesc si sa am incredere ca acolo va fii cineva sa pluteasca in acelasi ritm cu mine... Era nevoie doar de putina incredere si de trei stele cazatoare in noaptea Perseidelor...

Acesta e trecutul meu...
Azur la amurg si vorbele ingerului ce tine infinitul in ochii lui...Nu m-ai putut iubi niciodata asa cum as fi vrut....ingerii nu iubesc pamanteste...in infinita lor bunatate coboara atunci cand pamantenii plang...asta ai facut si tu...mi-ai spus ca ma iubesti...dar ma iubesti ca pe o fiinta in care vezi lumea...ca ma iubesti ca pe un prieten....Atunci am urat ingerii si mi-am plans soarta...Nu intelegeam cum poti sa imi spui ca iubirea mea nu esti tu...ca nu tu esti jumatatea mea, ochii in care sa mi se cuprinda sufletul...Mi-ai spus ca va avea un nume aparte si ca poate trebuie doar sa privesc in fata mea.. Din nou ai avut dreptate , prietenul meu inger de lumina, inger de ploaie.... Mereu, cand eram trista ma alinam cu vorbele unui prieteni cu ochii de stea ...Asa a inceput povestea unei iubiri ce imi face sufletul sa tremure....Intr-o seara ca un amalgam de culori pale si opace m-am refugiat in castelul lui, departe de rasuflarea orasului ...m-a luat in brate si am stat asa...Era ciudat felul in care ma potiveam perfect in imbratisarea lui...(El mereu imi spune ca cineva m-a luat candva din bratele lui si m-a dat mamei mele...iar pe zi ce trece tind sa cred povestioara asta)...Atunci nu as fi conceput sa-l vad mai mult decat pe un prieten bun...Si cat de tare ma inselam...Simteam o liniste albastra acolo..in bratele lui...si i-am privit ochii... s-au cuprins in ai mei asa cum eu mam cupins perfect in ai lui....Atunci intr-un fel inconstient am stiut... ca el e cel despre care imi vorbea ingerul ploii....Ne-am privit pt o vreme ...ma alinta ca pe un copilas ranit...timpul incetinea...pana cand s-a oprit de tot...
Acesta e trecutul meu ...Si desi nu am spus niciodata povesti despre iubiri pamantene voi colora si aceata imagine...ea e una din cele trei mari povesti ce mi-au brazdat viata...Ea e povestea ochilor albastrii... La inceput a fost sfarsitul a tot ce ea stia...La inceputurile fiintei s-au sfasiat bucati de credinta pe care cineva le-a lipit in pieptul ei...Se cauta tacuta prin fasii de panza..pe noduri de matrici...prin sangele albastru pur... In acele inelepte inceputuri ea primea o rochie curata spre poposirea intr-o lume pe care o nega...O lume ce ii va aduce doar durere...Acum e un alt sfarsit ce nu ii va da nici macar atat...nici macar o haina curata...
Se smulgea carne si se aseaza in bratele necunoscute...intr-un alt univers am fost luata din alte brate..unele pe care intr-o ironie ciudata le-am gasit aici...brate ce mi-au alinat dureri ale firii fara ca ele sa fie rostite...si mi-au mangaiat fruntea ...Ma trezesc acum in sudoarea regretelor... Aceasta e povestea pe care am sfarsit-o cu buna stiinta dintr-un altruism ciudat... sufletul meu e asemeni primaverii capricios si cald si rece...nu am inteles pana de curand ca insasi toane de printesa , bucle de fata si valsuri ale copilei cu ingerii era ceea ce lipea cele doua universuri...
Te dezleg prima mea povestea....cea mai apropiata de timpul ce il numim prezent...descantec sa-mi fie aceasta ... acum iti spun un dulce-amarui adio...

Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...

Descantec pentru Maya ...

Fata cu par aramiu, ti-ai daruit iubirea ingerilor si ai uitat cum e sa iubesti pamanteste...Ochi verzi si muguri de fluier se aud in inima ta..Unde ai plecat fata tacuta? In ce lume de basm?
...Ai lasat in urma o umbra ce nu stie sa se coloreze...Materialul nu mai are forme si e prea putin incapatoare pentru nemateria din tine...
Candva ai stiut ca iubirea se coloreaza cu pensule magice, cu atingeri de maini si fluturasi colorati..Cine ti-a otravit iubirea copila naiva? Ce inger ti-a furat tarziu, cand zorii sunt lenesi, cel mai cast sarut?... Acum te tangui umbra uitata, prin povarnisuri....fara astampar, fara'ncetare ...cauti... in gerul ce candva te-a cuprins...Nu mai sti sa iubesti cum se iubeste aici..iubire cu foc si lucruri marunte...Iubita ai sa ramai in veci de ingeri si vesnic un fum, doar un fum pe pamantul acesta...
Nu mai tanji dupa iubiri fara nume...Ele nu te asteapta aici..Sunt ale cascadelor copii...si ale norilor vise.Ingerii, in geruri de infint te vor astepte si iti vor da cel mai frumos dans al lor, iar viata ta de pamant si zapada doare acum mai mult,amara constientizare ...Fugi copila si lasa ingerii in lumile lor, ei vor sti sa te iubeasca cand te intorci, iubirea pamnteana e linia ce palma ta o arata...
Lasa castul sarut in cutii cu amintiri parfumate , miros de frezie si pietre de rau...Ingerii ploii daruiesc iubiri ca pe agrafe din pletele fetelor frumoase..buze date in dar pentru iubiri marete ce urmeaza sa vina...Asteapta-ti randul lumesc si nu mai tanji dupa agrafe in forme de libelule sau fluturi cu aripi de safir si gust de coacaze..Asculta ...Ia-ti ragazul si nu mai rationa..doar simte...simte pamanteste...

Cantecul pietrei

Retele gaussiene si portelanuri ciobite
Locuri ce duc spre neantul 'azul'
Un cantec pagan din corzi de vioara
Si plang si rad , azur la amurg...

Copaci fara luna si vise de nori
Tacere marunta si zgomot in zori
Mireasma pastel pe rochia prea lunga
Si curge si curge ca sa nu planga.

Copila uitata in haine de piatra,
Cade mereu spre al lumii ascend
Si canta mereu un cantec de iasca:
"Azur la amurg, sufletul meu..."

Cum se scrie tacerea...

La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...

In imbratisarea ta...

Noapte cu cer instelat, frig si iar frig...saruturi taioase ale lunii bicolore... Un pod, o apa..copilul din tine razand...Din nou am doar imagini...patrate dintr-o tabla de sah pe care tu intru-un fel sau altul ai invatat atat de bine sa mergi...Miros de alt si alt parfum pentru fiecare patrat...si ochii a caror infinit vreau sa il curpind...
Aceasi camera...
Putina muzica si licori ieftine..ale lumii muze... Sunete ale unui vechi tango, o cetate si prieteni ce se joaca ghidati de aburi ...Somnul omenirii ne-a adus momentul de care aveam nevoie, singuratea noastra, din nou infinit si efemer ...intr-o bucla de timp...
Poate pentru prima data, mi-ai raspuns la cele mai multe intrebari...Poate niciodata nu ai mai avut atat de multa rabdare ca acum...atata dezlegare de materie....Darul tau pentru mine: o promisiune a unei cetati ce nu mai e la fel ca cea pe care ai cunoscut-o dar da...totusi mi-ai promis ca noi doi impreuna vom merge sa vedem acea cetate...Uimire si iar uimire....Lumea asta are reguli, nevoie de bani, nevoie de timp, oameni si leagaturi....dar pentru tine acestea sunt precum fumul pe care il izgonesti cu o singura rasuflare... vom exista doar noi pe drumul spre cetate...
Iubire in ochii tai...iubire pentru inima mea muritoare, pentru miile de intrebari pe care le privesti intelegator la mine in suflet si astepti momentul in care vei avea voie sa imi raspunzi...Zambetul tau...si parfum de noapte imbracata in aer rece...
Cand timpul s-a impletiti deodata cu parul meu am vrut din nou o confirmarea ireala a faptului ca nu visez...M-am apropiat...timida...si am stat in fata ta...intr-o intersectie de secunde una mai mica decat cealalta. Incercam sa ma hotarasc daca se cade sa intind bratele si sa te curpind... Si am inteles ca nu am ce sa pierd...am intins bratele... si tu... tu m-ai cuprins....inainte sa apuc sa imi sfarsesc gestul...
Flacari in inima mea, foc ce curata pacatele pielii si ale sufletului, foc al unui inger pentru decojirea scoartei, atemporaliate in vapai albastre...
O micro lume, o spovedanie tacita, o noua treapta urcata, o crestere exponentiala a constientizarii, gustul timpului de dinaintea timpului, aripi translucide....sau doar ... lumea din imbratisarea ta...

Tacerea ta....

Ma privesc in ochii tai... si cad in abis, dar nu vad nimic decat nuante de verde si gri...ochii tai sunt altfel acum, amalgam de culori si imagini ce nu le inteleg... peisajul se schimba ... pete fara contur si un sentiment de neapartenenta dureroasa....si cad....candva aici era azurul....apoi ai clipit...
Le-am vazut pe toate astea stand in fata ta...Stateam cuminte si tacuta asteptand sa ma judeci, sa ma lovesti cu vorbe nepamantesti...in schimb ai tacut...Si era o tacere fara consistenta, la fel ca aerul pe care incercam sa-l respir...Amorteala si o senzatie de vina asa cum nu am mai simtit ...decat doar in amintiri ale viitorului ce nu le gasesc ale mele , dar le identific cu parte dintr-o viitoare constiinta a timpului ce se impleteste in mine....De ce ai tacut? Preferam sa ard, sa lupt, dar nu am putut sa lupt cu tacerea ta, cum ma puteam scuza pentru ceva de care nu m-ai invinovatit prin cuvinte? Dar imi simteam vina apasandu-ma ....Si bunatatea ta , te uitai la mine cu intelegere si imi iertai totul, fiecare cuvant sau gest, fiecare extindere a omenescului ce se afla in mine, ce ma poseda prin simpla mea natura...
As fi vrut sa iti ating aripile, sa inteleg...dar nu am indraznit sa ma apropii...Acum am ajuns si eu sa iti spun ceva care am auzit candva la un prieten ce se suprapune in timpul hiperbolic peste ochii omului obisnuit..."Daca tu m-ai ierta as putea sa stau linistita,vinovata fiind, in fata unor zei furiosi...."

Povestea ploii...

Pentru azi doar o poveste simpla… O poveste despre suflet si ingeri…de fapt doar un singur inger …cel pe care il iubesc cel mai mult, cel care isi face timp intotdeauna sa ma tina in brate noaptea atunci cand imi e frica si imi canta ca sa adorm (Pentru cei ce nu ma cunosc asta pare un lucru simplu, dar pana acum cateva luni nu suportam idea sa raman singura dupa lasarea serii)…

Povestea ploii incepe simplu…Doar doi prieteni ce au mers sa bea o sticla de vin…Inger si om intr-o asezare nefireasca a situatiei, eram eu si tu acolo si a inceput sa ploua… Imi era atat de frica de ploaie…sa nu ma ud sau sa nu racesc si atunci aripile tale m-au atins…mi-ai spus sa am putina incredere, sa imi dezvelesc parul de esarfa cu care l-am acoperit…sa stau putin asa…mi-ai promis ca nu o sa racesc…Asa a inceput aceasta poveste ciudata…Ploaia mi-a spalat putin hainele triste si obosite…mi-a dat libertatea alegerii de a spune da…sunt aici om parte din natura asta minunata…ploaia nu face rau…e doar o alta dizlocare macabre a omului de ceea ce de fapt il creste…

Am invatat sa iubesc ploaia, pasi marunti spre vise, chiar lacrimi confundate cu picuri fini…si amalgam de vise sub iubirea ploii…poate ca ploaia e cel mai iubitor fenomen…se aseaza timid si te imbratiseaza…nu e vina lui ca e rece…e pur si simplu acolo pt tine…Pasii nostrii impreuna i-am facut prin ploaie…te-ai asezat si ai luat o pietricica de pe jos, iar eu ti-am spus sa o lasi ca e murdara…si raspunsul tau ca de obicei subit…nu e murdara…asta vor ei sa crezi…ploaia le spala pe toate…

De atunci prietenul meu,de fiecare data cand ploua si tu nu esti langa mine, eu dansez ca un copil in ochiurile de apa ...stiu ca tu ma tii de mana in iluziiile mele nebunesti si singurateta nu mai e la fel de trista cum parea….pentru ca impreuna cu iubirea petru ploaie am ajuns o parte din infinitatea ta... din ecoul faptului pur...

Inocenta(sau delir in parcul cu mere)

As vrea sa mai aud pasul si mana calda...si atat de fina, intr-o noapte fara luna cu miros de frezie si rece ...atat de rece...
Ramuri de flori rupte in inima mea, pe care incerc sa le culeg si sa le lipesc sa fie din nou frumoase si inflorite...dar solutia e alta: eternitatea daruita efemeritatii, cadoul unei ultimi rasuflari, eliberarea si moartea unei conditii...delir si iar delir.
Azi nu am cuvinte mestesugite, nici lacrimi, nici cereri...azi nu te vreau langa mine, nu te vreau nici departe...azi nu iti cer sa imi dai boabe de vis si nici sa imi astamperi foamea de nou...azi ma cufund in amintiri si in soapte, in atingeri ale ingerilor, ale aerului...ale totului...sunt lucruri, aceste lucruri le percep atunci cand le scriu desi acest scris nu reda in totalitatea ei puritatea trairii...Ma mangaie cuvintele si ideile azi, sunt idee asa cum ma visam demult... e o traire straina a atemporalitatii...azi simt ca fac parte din lume..dintr-o alta lume..si e atat de simplu...atat de ireal...parca sunt intr-un tren ce nu duce niciunde dar placerea calatoriei imi da fiori...
E o absurditate ce incerc eu sa redau..e doar un sentiment al unei intelegeri partiale..al unei atingeri, al unui joc in care am intrat...e un fel de odihna fara ca trupul sa doarma si un fel de vis ce nu necesita somn...cand incerc sa explic prin cuvinte pare absurd, dar crede-ma ca ma patrunde pana in adancuri... ma mangaie...e un fel de singurate asa cum nu am mai cunoscut nicodata...asemenea unui vis, un intuneric ce ma mangaie la fel ca cea mai frumoasa panza...Oare ce e singuratatea asta? Eu intotdeauna m'am temut de singuratate...era ceva opac, trist si dur..era ca o taina a nentelesului ce imi rapea secretele si scutul si ma lasa goala in intuneric...dar acum ceva s-a schimbat...imi place singuratatea asta ...e in acelasi timp trista si bucuroasa si intunericul e luminos la fel cum lumina e intunecata si totul e de-nenteles, dar totusi cu atata sens ca ma copleseste...
Acum intunericul imi da linistea...am ajuns sa tanjesc dupa liniste si intuneric... e atat de diferit si nu ma mai sperie...ma tine de mana si ma plimba prin parcuri..imi asculta nelinistile, imi spune cuvinte de dragoste si de prietenie, imi da voia sa ma cufund in vise si ma aduce la realitate...Cand imi citesc cuvintele nu imi cunosc vocea...acestea nu sunt cuvintele ratiunii...nu stiu ale cui sunt, dar sunt cuvinte si am invatat ca ele sunt puternice, sunt ca niste nimfe ce asteapta sa izvorasca si apoi cutreiera lumea in haine mestesugite...ele sunt cadouri si flori..cadoul meu pentru tine si oricat as vrea sa ascult de promisunea ca ele vor fi si ultimele, e atat de naiva recunoasterea aceasta:ele nu pot fi ultimele, pentru ca inca timpul nostru impreuna nu s-a sfarsit...inca sunt imagini pe care noi nu le-am consumat, sunt imagini despre care ti-am mai spus... pe care inca nu le-am trait...ciudat este cum vederea unei posibile despartiri nu ma mai intristeaza...tu esti cel liber...cel care invata, asculta si iubeste in culori pe care eu nu le-am vazut niciodata....tu esti cel care alege sa imparta...dar nu ai impartiti totul...si efemerul isi va spune cel din urma cuvant cand toate vor fi spuse...el lasa timp..el are vreme...

Ce s-ar intampla daca?

Cand ziua se lupta cu noaptea pentru timpul cand fericirea vine, 4 prieteni stateau intr-o "carciuma".Licori magice si ganduri fara de ineles, vorbe ce umpleau aceasi masa de alta data...Un fel de visare comuna venita din suflete diferite...Stateam in fata a 3 persoane total diferite, fiecare in felul lui adanc incrustat in inima mea: Cel ce mi-a fost calauza si 'inger pazitor', cea ce mi-a deschis ochii si m-a tinut de mana spre drumul nou ce aveam sa-l indragesc si constiinta, vocea inteleapta a celui ce intelege complexul... Cand noaptea ne-a mangaiat fata si gandurile si-au schimbat cursul spre o poveste cu niste prieteni care au facut un lucru nebunesc...am vrut si noi sa-l facem, am vrut si eu sa fac ceva nebunesc impreuna cu ei....Asa ca am luat un taxi si am plecat cu primul tren ...Intamplarea a facut ca acel tren sa ne duca intr-o cetate alba, in palatul inalt al celui ce strange pietre...Am stat in delirul aburilor si am ascultat vocea din capul meu ce imi canta...ei au dreptate..in valul acela se nasc ideile geniale, ideile magnifice ce iti trezesc sufletul si il lasa macar pentru cateva ore sa faca ceea ce doreste...
Deci azi e ziua ce a urmat dupa "Ce s-ar intampla daca?" Vedeti voi...acesta a fost mereu un vis..sa-mi las curiozitatea libera, sa-mi iubesc sufletul si sa plec in lume, fara nimic, doar eu impreuna cu mine, impreuna cu ei...Am invatat atat de multe intr-o seara ce nu a insemnat destinatie ci drum, intr-o seara destinata implinrii... pentru ca asa cum imi spune perechea de ochi straini..."ferciriea vine pana la urma intr-o joi".