Inceputul...(oda pentru 1 Aprilie)

Se intuneca cerul incet incet... Mereu linistea asta imi aminteste de alte vremuri... linistea aceea ciudata... cand se aduna norii la fel ca si gandurile pe ochii mei... la fel ca vremurile pe care noi le cunoastem atat de bine... Era covorul rosu pentru furtuna ce avea sa vina ...furtuna ca o domnita in haine de vant...

Imi lipsesc din ce in ce mai mult cuvintele, le-am lasat si pe ele pe malul portilor, la intrarea in cetate... Mi-ai spus sa imi cataresc dorintele mai bine decat orice altceva, sa inteleg consecintele, iar apoi mi-ai spus sa invat sa iubesc ploaia...

Furtuna asta imi aminteste din nou de tine, de un alt tine...Si zambesc... Azi nu sunt zambete triste nici priviri reci, azi sunt doar amintiri colorate, priviri de primavara pentru ingerii ce miros a frezie. Azi sunt ganduri spre viitor... asumarea raspunderii ecourilor ce le-ai indreptat in alta lume spre mine " Cum poti sa ceri eternitate cand mergi mereu cu privirea spre trecut?"...

Se cada, in virtutea veleitatilor de domnita, sa iti spun adancul din care vin toate aceste ganduri asimetrice fata de punctele perfect ordonate ale matricei pasilor... Se cade aceasta explicatie pentru toate acele explicatii ce nu le-am primit niciodata, pentru cele care vor veni pe aripi de cuvinte, corzi de chitara, buchete de flori, necunoscuti in noapte, strigate de copii in parc sau poate pentru singurul cuvantul ce l-am scris in miez de noapte pe nisipul fierbinte...

Privilegiul serilor reci din gradina botanica, privilegiulor altor ochi spre vederea stelelor au deschis porti necunoscute spre trecuturi ce nu le-as fi inteles niciodata atat de devreme, niciodata in acest fel. Priveam punctulete albastre si ma simteam a lor, mica si disparuta in lumi de gheata sau foc ...Ce mai conta atunci?...Eram sus... atat de sus. Atunci nu simteam nici frigul muscator al iernii, nici forfota oamenilor din jur. Nu am fost nimic si am fost in acelasi timp fiecare punct luminos ce mi-a trecut prin ochii cei noi. Atunci m-am indragostit de Aldebaran.. maretia lui... Imi aduce aminte de cetatile sculptate ale maurilor, de povesti spuse... toate din cartile ingerilor ce cutreiera in haine omenesti acest pamant... Iar apoi am inteles...

Lumina lor e atat de departe, lumina tuturor florilor de cristal ce le vad pe bolta rece. Poate ele au murit de mult si eu nu am aflat inca.Lumina lor nu s-a terminat, sufletul lor e inca aici pentru contopirea frumusetii eternului si al efemerului...

Poate sufletele lor au ramas si ele aici ca lumina astrilor morti... o urma de fum spre intelegerea fatalului, spre intelegerea frumusetii. Dar eu am vrut sa strang aceasta lumina in brate, sa ii spun povesti despre printese, miraje de fum peste ochii muritori. Incet lumina s-a stins, foc celest din pietre rare... s-a dus fara ca eu sa inteleg atunci ca ea era de mult apusa...Asemeni luminii ce vine din cer ei au apus pe linia cerului nemarginit...

Zambeste bunul meu prieten, strange-ma in brate in nopti fara luna si spune-mi povesti despre zilele ingerilor..Azi imi indrept privirea spre drumul din fata mea si spre cerul furtunii ce ma ravaseste din nou, gust de primavara capricioasa...asemeni copiilor ce ies din cand in cand din noi...Azi e ziua inceputului...primul gand din cei 723 ... si gandul cu numarul n, n+1,... din toate primaverile tale...

Oceanul...

As fi vrut sa te uit, sa te ascund intr-o cutie de cercei si sa te las acolo… sa te deschid atunci cand pot eu… cand pot sa te privesc din nou…Dar viata asta nu e asa…sufletele nu se ascund in cutii de chibrituri si evitarea nu e arma ce vrei sa o alegi pentru drumul tau…

Iti aud vocea din nou… Am si uitat cum era ea… poate putin ragusita, amara pe alocuri… vocea ta ca un ocean rece… adanc si inselator… Candva am asteptat eternitati ca sa te revad.. acum cred ca m-ai lasat sa te astept prea mult. Acum vrei sa te intorci? Imi asezi din nou alte si alte panze de paianjen …fire colorate pe care sa navighez…Fire ce nu duc niciodata la o destinatia…Poate la un aer mai rar..un aer al inaltimilor..Dar am aflat ca mereu la destinatia aceea ajung singura.. tu nu ma astepti niciodata la capat.. Undeva pe drumul negru te pierd mereu…si ma ratacesc iar si iar in paduri magice…dar am incetat sa te mai chem, am incetat cumva sa mai tresalt …Ceva a incetat sa bata pentru tine…

Imi spui cuvinte de undeva departe, nu vad decat culori, nu inteleg… nu pot duce..e un delir..un haos ce incerci tu sa faci aici.. Ai farmitat rand pe rand fiecare bucata de sticla colorata pe care ti-am daruit-o…In schimbul lor mi-ai dat alte bucati, cadouri venite din lumi inchise … Sti candva am citit pe un afis ca “linistea astupa goluri”.. Imi parea atat de absurda afirmatia aceasta… si totusi tacerea ta a astupat cumva golul ce l-ai lasat… Unde vrei sa te intoci acum? Vocea ta nu mai are ecou in camaraile mele modeste… Nu te-am uitat…Tu ai golul cel mai special…dar a ramas doar golul.. A ramas nimicul si apa albastra din jurul lui…Nu te-am putut inchide niciodata intr-o cutie magica, dar te-ai inchis singur in molcomitatea banalului, in cotidian si ti-ai scuturat aripile de praful ce te facea sa zbori..

Cumva se apropie momentul de ramas bun, momentul in care o sa stim amandoi ca nu ne vom mai vedea decat poate atunci cand ceea ce suntem acum va fi doar o amntire patata, ca o poza tinuta prea mult in caseta cu amintiri.. . Daca vei citi candva asta vei face ceva? Vei incerca sa repari, sa lipesti ceea ce ai lasat sa se rupa? Vei mai aduce vreodata fericirea in zilele de joi?

Parfum din alte vremuri...

Te privesc peste neantul de vieti ce le-am trait, dar drumul ma duce tot mai departe de acea parte din mine, partea din mine de langa tine… Ai aparut in visul apelor albastre si m-ai lasat sa inteleg ca imi vei fi alaturi pentru fragmente scurte in fiecare din calatoriile mele…Etern pasager…

Necunoscutule… ai plecat inainte sa apuc sa te cunosc…aveai parul de culoarea pamantului si suflet de nori colorti, iar ploaia iti curgea prin vene asemeni raurilor reci de munte..Tu nu ai clocotit niciodata, nu ai cantat niciodata cantecele mele… Erai un stalp asemeni ghetarilor in care te retrageai tot mai des.. Nu ai fost niciodata copil, nu ai strans florile necugetrailor, nu ai plans niciodata lacrimile amare ale nereusitei.. Pentru tine dragul meu, timpul nu are masura nici gradatie,iar siderus te apara ca pe cea mai de pret parte a inimii sale nenascute…

Si in toate intelesurile acestea, se vad urme de indoiala.. In vremurile acelea imi pareai cald, imi pareai om si inger, strain si totusi te potriveai cumva in crapaturile din drumurile mele si veneai sa astupi cu tine insuti podurile rupte ca eu sa trec, sa inteleg, sa nu renunt …imi spuneai mereu ca vrei sa cresc si pentru asta imi faceai gauri in cer ca eu copila cu cozi impletite din ochii tai sa pot creste sus, mai sus decat intre cer si pamant…

Am invatat sa cred in tine la fel ca intr-o carte-poveste scrisa de maini neomenesti si sa vad dincolo de invelisul de acum… Esti acelasi care mi-a aratat lacul cu salcii, si tot tu cel care in secunda efemeridelor te-ai inecat in apele negre ale zeilor ca sa te trezesti schimbat, mai putin trecator si perisabil ca cei care erau ai tai.. Tot tu esti cel care a crescut cetati in mintea mea de copil, castele pe notele viorii ca apoi sa le arzi pe toate langa statuia celor trei colosi…

Tu esti toate si totusi nu mai esti nimic acum…doar urmele parfumului din alte vremuri, acea mireasma a strazilor de piatra, gustul atemporalitatii pentru care ochii cu libelule au plans atat sau scurta reflexie de pe un inel din lemn amar….

Aceasta postare nu are nimic magic, nimic din acel mister ce se abate peste celelalte scriei ale mele...Aceasta nu este o scrisoare spre ingeri, spre lumini sau spre calauzele ce se afla in noi... Azi... azi e ziua scrisorii spre omenescul din noi..spre omenescul din mine..

Azi ma faram in incercarea de a intelege...de a cuprinde cu ochii cei dati intelesul a ceva ce nu e dat spre a fi inteles...Ajung la mine ecouri de la cel pierdut...cel pe care calea aceasta m-a facut sa il las sa plece pe un alt drum, cu promisiunea ca intr-o zi drumul se va intalnii din nou... El mereu imi spunea ca nu exista decat o singura cale, calea cea buna si in fiecare moment faci exact ceea ce trebuie sa faci pentru ca acesta este singurul lucru.. lucrul bun din noi..

Imi lipsesc vorbele acestea albastre, vocile pe care am incetat sa ascult...lucrurile care au plecat...mainile pe care nu le mai recunosc...si clepsidra...clepsidra uitata undeva pe un mal de infinit...Ea inca numara.. Numara toate acele lucruri pe care le-am pierdut sau in necunostinta de cauza, le-am lasat ca lacrimile focului sa le faca una cu neantul...

Azi privesc in jur si ma intreb daca acesta e drumul ce trebuia sa il aleg, azi e ziua indoielii...si omenescul din mine se arde pe rug in incercarea de a invia din scrumul lemnului de sine...In calendarul meu acestea sunt zilele arderii, zilele in care iau foc si de fiecare data sinele se injumatateste cumva, iar partea buna se ridica undeva mai sus decat intre cer si pamant...Dupa zilele arderii urmeaza uimirea, cutremurul si neintelegerea..necunostinta, zbaterea, intelegerea si reintregirea... Dupa toate acestea ma voi lipii din lutul altor idei, ma vor imbraca alte culori si ma voi reintregi din alte cuvinte...Dar pana atunci ma aflu aici, iar in calendarul meu, urmeaza zilele arderii de sine...zilele rascolirii...si imbratisarea focului...

Delirul primilor fulgi de fericire...sau de nea...:))

E iarna...frunzele si vantul imi ravasesc carliontii de pe umar...E frig...stiu ca e frig...dar frumusetea mortii naturii ma face sa uit de tot si doar sa privesc..Am obrajii reci si rosii...eu domnita alba sunt acum trandafirie...ma infasoara in petale magice un fior de fericire ce nu l-am mai simtit de mult..

Imi lipsesti atat de mult...de cele mai multe ori cand vine gandul ..incerc sa imi explic lucruri ca dezvoltarile in serie fourier sau incredibila ecliptica si tot felul de lucruri ce acum nu le inteleg...fac asta ca sa se piarda consitenta gandului despre tine si sa merg pe drumul ce duce inainte...

Totusi ca un copil mic privesc furis peste umar... si vad cele mai frumoase lucruri... Nu stiu cine esti tu...sau de ce anume imi este dor...Dar privesc spre tine...gandul cel bun, zambetul meu calduros sau clopotelul de frezie din vaza albastra..

Azi sunt fericita...azi e o nota diferita de toate cele pe care le-am cantat pana acum...Esti tot mai aproape de mine...idee magnifica..iluzie de fum colorata... Nu stiu de ce spun lucrurile astea...sunt lucruri pe care nu le stiu si totusi undeva acolo eu le cunosc...

Sunt fericita pentru ca am inteles ca raspunsul la toate intrebarile nu aduce liniste si pace...raspunsurile imi aduc alte intrebari, pe care trebuie sa le primesc ca exact ceea ce sunt, alti ingeri si alte culori...Nu pot sa ma opresc intr-un loc si sa spun ca eu blochez totul aici...Oamenii vin si oamenii pleaca... Doar ca sa faca loc altora, iar cei meniti sa fie pentru totdeauna sunt puncte de rezistenta ale acestei scheme ciudate...Cand vremea plecarii se coloreaza am inteles ca trebuie sa zambesc si sa multumesc pentru trecerea lor prin viata mea...Si cand te gandesti ca mi-au trebuit 21 de ani ca sa inteleg lucrul acesta simplu...

Azi sunt fericita pentru punctele stabile pe care le am... pentru lumina ce se afla in mine si in cei pe care ii consider ai mei...pentru ingerul care imi canta cantece de leagan cand se lumineaza de zi...sau prietenul ce imi aduce bomboane cand Ade se simte copila si vrea sa sara in toate ochiurile de apa...

Sunt fericita...e aproape iarna...e vant si eu sunt rosie la fata...e vant si lumea miroasa a scortisoara...si la apusul soarelui orasul acesta nebun capata un sarut din basme...iar in rusinarea lui isi aprinde luminite ce par lacrimi de bucurie... pana si orasul acesta e fericit...Cum as putea ca eu sa nu fiu?

:D

Cele doua drumuri....

Acesta e cantecul sfarsitului... sufletul zborului sfasiat sau drumul spre Agarttha...

Ploua de zile si alte zile...in departari de zori purpurii...si am ajuns la un capat de drum...Privesc in fata mea si sunt doua carari...Acum e timpul sa aleg...Privesc norii ce se rup si rochia mea de voal negru... Alegerea...a ramas doar alegerea, impreuna cu acel dram de maturitate ce isi face loc in mine...Intr-o constientizare semilucida eu stiu deja ce voi alege...voi alege drumul padurii, drumul albastru, calea pe care tu nu vei mai merge impreuna cu mine..

Stau la rascruce si privesc...celalalt drum imi arata pahare cu licori de sange si cantece de ingeri, dar pentru toate, pentru fiecare dar in parte eu voi varsa lacrimile ploii...Acolo e doar tacere si spatiu...Acolo tu te-ai intoarce mereu la copila ce voi ramane vesnic, iar timpul petrecut cu tine ar fi fost o atemporalitate dulce-amaruie si mai ireala chair decat pseudo-libelulele ce vietuiesc in ochii mei cafenii..

Iti voi fi mereu prietena, voi fi mereu aici, iar tu vei fi acolo fiinta de lumina, sa ma imbratisezi cand nebunia lumii se revarsa peste suflete obosite...Noi doi suntem vesnici, dar mereu in alte si alte fiinte...pe alte si multe carari...Acum te eliberez de orice povara, de orice promisiune copilareasca pe care ti-am furat-o in nopti fara luna....Chiar de stiu ca zorii fiecarei zile ma vor face sa regret fiecare sunet din acest descantec , voi regreta si mai mult timpul si lacrimile amare pe care le vars impreuna cu fiecare ploaie...

Du-te acum, nepamanteanule cu ochi de infinit...Eu voi fi doar o alta fiica a pamantului, poate mereu tanara, o efemera privire, o spirala in culori albastre...Sunt legata aici, iar dezlegarea nu am gasit-o pe treptele templului... timpul si sunetul nu se rup de carnea pamanteanului...dar intr-o vreme voi fi si eu undeva mai sus decat intre cer si pamant...

Zboara inapoi in lumea cea buna... Lacrimi de copila nu or sa te mai lege cu sfori de cristal de pamantul acesta...Adio acum..Acesta a fost ultiimul meu cantec pentru tine...