Chibritul albastru (Poveste imaginara)

Prin imensul de fum si gheata cu gust de capsuni te privesc… A trecut mult , putin cam mult pentru gusturile mele, dar e bine…acum e bine din nou..Te privesc peste intinderea mesei ce imi pare un ocean…Pe alte mese ca acestea ne-am intins in alte dati daruri … darurile unor inimi batrane… fire de foc, lumini oribitoare, mangaieri fara taina atingerii si vorbe ca vartejuri cenusii…
In seara asta, dragul meu prieten masa imi pare mai mare ca atunci, poate pentru ca te simt mai departe decat in alte dati…Sau poate doar pentru ca intelegerea de la moartea zorilor mi-a mangaiat si mie chipul… In vremurile trecute stateam la alte mese, in alte haine, in alte timpuri si cu alte chipuri, dar eram tot noi doi…te cunosteam atunci la fel ca acum, cunosteam ceea ce zace in tine… Tristetea si-a facut loc ca o gratioasa domnita si in sufletele noastre…Nu mai suntem cei doi de atunci… am obosit de lungul drum pe care l-am facut pana aici…
Pe masa noastra e un pachet de chibrituri rosii si albastre… Stiu ca acum e momentul dorintei mele… O dorinta pe un chibrit albastru… Ma infasor in harul imaginar si ating batul de lemn…In lumea asta nu are nici o importanta…in lumea aceea are… in lumea aceea tu trebuie sa implinesti ceea ce ai asteptat in alte timpuri…si nu ai inteles…nu ai stiut cum…
Lumea se coloreaza in sunetul amurgului…si flacara arde… te privesc prin ea si imi doresc sa intelegi cat de important este… Esti suflet pur intr-un alt fel de lut, chiar oglinda in care ma privesc in fiecare viata… ochii aceia fara inteles…cele 7 perechi de ochi diferiti si toti aceiasi…toti ai tai… Impreuna in vremurile de dinainte timpului… Acum trebuie sa intelegi….se consuma flacara, iar esenta lui arde la fel ca impinirea ce tu trebuie sa o aduci… Spune-I pe nume sau vei pleca din nou si din nou te vei intoarce…
E doar o flacara… Cea a chibritului albastru…dorinta mea pusa in toata materia… ochii tai sclipesc…ai inteles … iar apoi ai facut ceea ce asteptam sa faci de mult…. Ai stins focul …

Oglinda...sau dorinta din noaptea Perseidelor...

Sunetul de chitara intr-un miez de noapte....O carte mare despre intelesurile lumii...Mi-ai dat voie sa alerg in picioarele goale pe literele cu miros de iarba...Imi faci semn sa ma intorc...ma uit la mainile mele, la reflexia mea...dar nu sunt eu cea de acolo ...Acolo e doar un copil....Te privesc pe tine...esti cel pe care il cunosc...apoi privesc oglinda...reflexia ta...dar nu esti tu...e doar un batranel carismatic, carunt...

Unde suntem?? Din nou intr-o alta lume ...Intr-o alta lectie pe note de chitara...Nu am inteles niciodata culoarea tristetii...De ce tristetea altora imi patrunde in suflet...desi nu e a mea...? Imi mangai fata cu mana unui om tanar...dar sufletul cu mana omului batran...Cum as putea sa inteleg...Cum de tot mai rar imi raspunzi la intrebari?..

A fost mereu doar oglinda..oglinda timpului ce ne separa ...Nu am stiut niciodata daca ceea ce vad e plasmuirea unei suprafete sau realitatea...Nu voi stii niciodata...Timpul din oglinda nu are gradatie nici culoare...El te lasa pe tine sa te joci...doar pe tine ca eu sa imi invat cele mai grele lectii...

Pe fundal se aud acordurile acelui cantec despre un rasarit domol...E un haos total....fluturi ce imi dau voie sa ii colorez...iar tu ..tu nu esti aici inger de ploaie...pentru ca dupa lectiile omului bun, ale tacerii, ale boemitatii acum m-ai aruncat in abis sa invat cea mai grea dintre lectii...Sa zbor, sa privesc si sa am incredere ca acolo va fii cineva sa pluteasca in acelasi ritm cu mine... Era nevoie doar de putina incredere si de trei stele cazatoare in noaptea Perseidelor...

Acesta e trecutul meu...
Azur la amurg si vorbele ingerului ce tine infinitul in ochii lui...Nu m-ai putut iubi niciodata asa cum as fi vrut....ingerii nu iubesc pamanteste...in infinita lor bunatate coboara atunci cand pamantenii plang...asta ai facut si tu...mi-ai spus ca ma iubesti...dar ma iubesti ca pe o fiinta in care vezi lumea...ca ma iubesti ca pe un prieten....Atunci am urat ingerii si mi-am plans soarta...Nu intelegeam cum poti sa imi spui ca iubirea mea nu esti tu...ca nu tu esti jumatatea mea, ochii in care sa mi se cuprinda sufletul...Mi-ai spus ca va avea un nume aparte si ca poate trebuie doar sa privesc in fata mea.. Din nou ai avut dreptate , prietenul meu inger de lumina, inger de ploaie.... Mereu, cand eram trista ma alinam cu vorbele unui prieteni cu ochii de stea ...Asa a inceput povestea unei iubiri ce imi face sufletul sa tremure....Intr-o seara ca un amalgam de culori pale si opace m-am refugiat in castelul lui, departe de rasuflarea orasului ...m-a luat in brate si am stat asa...Era ciudat felul in care ma potiveam perfect in imbratisarea lui...(El mereu imi spune ca cineva m-a luat candva din bratele lui si m-a dat mamei mele...iar pe zi ce trece tind sa cred povestioara asta)...Atunci nu as fi conceput sa-l vad mai mult decat pe un prieten bun...Si cat de tare ma inselam...Simteam o liniste albastra acolo..in bratele lui...si i-am privit ochii... s-au cuprins in ai mei asa cum eu mam cupins perfect in ai lui....Atunci intr-un fel inconstient am stiut... ca el e cel despre care imi vorbea ingerul ploii....Ne-am privit pt o vreme ...ma alinta ca pe un copilas ranit...timpul incetinea...pana cand s-a oprit de tot...
Acesta e trecutul meu ...Si desi nu am spus niciodata povesti despre iubiri pamantene voi colora si aceata imagine...ea e una din cele trei mari povesti ce mi-au brazdat viata...Ea e povestea ochilor albastrii... La inceput a fost sfarsitul a tot ce ea stia...La inceputurile fiintei s-au sfasiat bucati de credinta pe care cineva le-a lipit in pieptul ei...Se cauta tacuta prin fasii de panza..pe noduri de matrici...prin sangele albastru pur... In acele inelepte inceputuri ea primea o rochie curata spre poposirea intr-o lume pe care o nega...O lume ce ii va aduce doar durere...Acum e un alt sfarsit ce nu ii va da nici macar atat...nici macar o haina curata...
Se smulgea carne si se aseaza in bratele necunoscute...intr-un alt univers am fost luata din alte brate..unele pe care intr-o ironie ciudata le-am gasit aici...brate ce mi-au alinat dureri ale firii fara ca ele sa fie rostite...si mi-au mangaiat fruntea ...Ma trezesc acum in sudoarea regretelor... Aceasta e povestea pe care am sfarsit-o cu buna stiinta dintr-un altruism ciudat... sufletul meu e asemeni primaverii capricios si cald si rece...nu am inteles pana de curand ca insasi toane de printesa , bucle de fata si valsuri ale copilei cu ingerii era ceea ce lipea cele doua universuri...
Te dezleg prima mea povestea....cea mai apropiata de timpul ce il numim prezent...descantec sa-mi fie aceasta ... acum iti spun un dulce-amarui adio...

Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...

Descantec pentru Maya ...

Fata cu par aramiu, ti-ai daruit iubirea ingerilor si ai uitat cum e sa iubesti pamanteste...Ochi verzi si muguri de fluier se aud in inima ta..Unde ai plecat fata tacuta? In ce lume de basm?
...Ai lasat in urma o umbra ce nu stie sa se coloreze...Materialul nu mai are forme si e prea putin incapatoare pentru nemateria din tine...
Candva ai stiut ca iubirea se coloreaza cu pensule magice, cu atingeri de maini si fluturasi colorati..Cine ti-a otravit iubirea copila naiva? Ce inger ti-a furat tarziu, cand zorii sunt lenesi, cel mai cast sarut?... Acum te tangui umbra uitata, prin povarnisuri....fara astampar, fara'ncetare ...cauti... in gerul ce candva te-a cuprins...Nu mai sti sa iubesti cum se iubeste aici..iubire cu foc si lucruri marunte...Iubita ai sa ramai in veci de ingeri si vesnic un fum, doar un fum pe pamantul acesta...
Nu mai tanji dupa iubiri fara nume...Ele nu te asteapta aici..Sunt ale cascadelor copii...si ale norilor vise.Ingerii, in geruri de infint te vor astepte si iti vor da cel mai frumos dans al lor, iar viata ta de pamant si zapada doare acum mai mult,amara constientizare ...Fugi copila si lasa ingerii in lumile lor, ei vor sti sa te iubeasca cand te intorci, iubirea pamnteana e linia ce palma ta o arata...
Lasa castul sarut in cutii cu amintiri parfumate , miros de frezie si pietre de rau...Ingerii ploii daruiesc iubiri ca pe agrafe din pletele fetelor frumoase..buze date in dar pentru iubiri marete ce urmeaza sa vina...Asteapta-ti randul lumesc si nu mai tanji dupa agrafe in forme de libelule sau fluturi cu aripi de safir si gust de coacaze..Asculta ...Ia-ti ragazul si nu mai rationa..doar simte...simte pamanteste...

Cantecul pietrei

Retele gaussiene si portelanuri ciobite
Locuri ce duc spre neantul 'azul'
Un cantec pagan din corzi de vioara
Si plang si rad , azur la amurg...

Copaci fara luna si vise de nori
Tacere marunta si zgomot in zori
Mireasma pastel pe rochia prea lunga
Si curge si curge ca sa nu planga.

Copila uitata in haine de piatra,
Cade mereu spre al lumii ascend
Si canta mereu un cantec de iasca:
"Azur la amurg, sufletul meu..."

Cum se scrie tacerea...

La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...