Delirul primilor fulgi de fericire...sau de nea...:))

E iarna...frunzele si vantul imi ravasesc carliontii de pe umar...E frig...stiu ca e frig...dar frumusetea mortii naturii ma face sa uit de tot si doar sa privesc..Am obrajii reci si rosii...eu domnita alba sunt acum trandafirie...ma infasoara in petale magice un fior de fericire ce nu l-am mai simtit de mult..

Imi lipsesti atat de mult...de cele mai multe ori cand vine gandul ..incerc sa imi explic lucruri ca dezvoltarile in serie fourier sau incredibila ecliptica si tot felul de lucruri ce acum nu le inteleg...fac asta ca sa se piarda consitenta gandului despre tine si sa merg pe drumul ce duce inainte...

Totusi ca un copil mic privesc furis peste umar... si vad cele mai frumoase lucruri... Nu stiu cine esti tu...sau de ce anume imi este dor...Dar privesc spre tine...gandul cel bun, zambetul meu calduros sau clopotelul de frezie din vaza albastra..

Azi sunt fericita...azi e o nota diferita de toate cele pe care le-am cantat pana acum...Esti tot mai aproape de mine...idee magnifica..iluzie de fum colorata... Nu stiu de ce spun lucrurile astea...sunt lucruri pe care nu le stiu si totusi undeva acolo eu le cunosc...

Sunt fericita pentru ca am inteles ca raspunsul la toate intrebarile nu aduce liniste si pace...raspunsurile imi aduc alte intrebari, pe care trebuie sa le primesc ca exact ceea ce sunt, alti ingeri si alte culori...Nu pot sa ma opresc intr-un loc si sa spun ca eu blochez totul aici...Oamenii vin si oamenii pleaca... Doar ca sa faca loc altora, iar cei meniti sa fie pentru totdeauna sunt puncte de rezistenta ale acestei scheme ciudate...Cand vremea plecarii se coloreaza am inteles ca trebuie sa zambesc si sa multumesc pentru trecerea lor prin viata mea...Si cand te gandesti ca mi-au trebuit 21 de ani ca sa inteleg lucrul acesta simplu...

Azi sunt fericita pentru punctele stabile pe care le am... pentru lumina ce se afla in mine si in cei pe care ii consider ai mei...pentru ingerul care imi canta cantece de leagan cand se lumineaza de zi...sau prietenul ce imi aduce bomboane cand Ade se simte copila si vrea sa sara in toate ochiurile de apa...

Sunt fericita...e aproape iarna...e vant si eu sunt rosie la fata...e vant si lumea miroasa a scortisoara...si la apusul soarelui orasul acesta nebun capata un sarut din basme...iar in rusinarea lui isi aprinde luminite ce par lacrimi de bucurie... pana si orasul acesta e fericit...Cum as putea ca eu sa nu fiu?

:D

Cele doua drumuri....

Acesta e cantecul sfarsitului... sufletul zborului sfasiat sau drumul spre Agarttha...

Ploua de zile si alte zile...in departari de zori purpurii...si am ajuns la un capat de drum...Privesc in fata mea si sunt doua carari...Acum e timpul sa aleg...Privesc norii ce se rup si rochia mea de voal negru... Alegerea...a ramas doar alegerea, impreuna cu acel dram de maturitate ce isi face loc in mine...Intr-o constientizare semilucida eu stiu deja ce voi alege...voi alege drumul padurii, drumul albastru, calea pe care tu nu vei mai merge impreuna cu mine..

Stau la rascruce si privesc...celalalt drum imi arata pahare cu licori de sange si cantece de ingeri, dar pentru toate, pentru fiecare dar in parte eu voi varsa lacrimile ploii...Acolo e doar tacere si spatiu...Acolo tu te-ai intoarce mereu la copila ce voi ramane vesnic, iar timpul petrecut cu tine ar fi fost o atemporalitate dulce-amaruie si mai ireala chair decat pseudo-libelulele ce vietuiesc in ochii mei cafenii..

Iti voi fi mereu prietena, voi fi mereu aici, iar tu vei fi acolo fiinta de lumina, sa ma imbratisezi cand nebunia lumii se revarsa peste suflete obosite...Noi doi suntem vesnici, dar mereu in alte si alte fiinte...pe alte si multe carari...Acum te eliberez de orice povara, de orice promisiune copilareasca pe care ti-am furat-o in nopti fara luna....Chiar de stiu ca zorii fiecarei zile ma vor face sa regret fiecare sunet din acest descantec , voi regreta si mai mult timpul si lacrimile amare pe care le vars impreuna cu fiecare ploaie...

Du-te acum, nepamanteanule cu ochi de infinit...Eu voi fi doar o alta fiica a pamantului, poate mereu tanara, o efemera privire, o spirala in culori albastre...Sunt legata aici, iar dezlegarea nu am gasit-o pe treptele templului... timpul si sunetul nu se rup de carnea pamanteanului...dar intr-o vreme voi fi si eu undeva mai sus decat intre cer si pamant...

Zboara inapoi in lumea cea buna... Lacrimi de copila nu or sa te mai lege cu sfori de cristal de pamantul acesta...Adio acum..Acesta a fost ultiimul meu cantec pentru tine...

Vremea dezghetului( sau Oda necunoscutului...)

Am plecat pe mal de infinit, domnita de sare si gheata...

Necunoscut si priviri ce nu le-am mai vazut si care nici nu-mi vor mai trece calea curand...Rece m-am scaldat in apa unei mari senine...S-au risipit toate asemeni petelor...Teama, gandurile...M-am dezbracat de haine si mi-am dat voie pentru un scurt timp sa fiu eu..Eu asa cum sunt in mine...asa cum suntem toti...copii ce gusta cu pofta din tot ce li se ofera...Unele sunt dulci, altele sarate si altele putin prea amare pentru gustul nostru..

Nisipul fierbinte arde pacatele pielii si te boteaza copil al unei libertati ce acum din departari o vad ireala...Dar atunci am fost libera...Mana mea a gasit mana strainului ce mi-a spus taina sa fara cuvinte... Oamenii nu au nevoie de fapt de cuvinte...Nu e nevoie sa-mi spui mi-e dor, imi lipsesti, mi-e frica ca sa stiu ca ele zac undeva inauntrul celui pe care stelele te-au facut sa-l vezi..Oamenii se intorc mereu si mereu ca sa guste din iubiri ale fiintei...dar nu e doar atat...Cat de trista e destinatia daca drumul nu a insemnat nimic...Si ca sa va spun intreaga poveste, destinatia mea nu a fost una dulce... M-am inaltat pe aripi de fum...si pentru zilele acelea eu am zburat...S-a dezghetat domnita prin nu stiu ce descantec...Poate ochii necunoscutului...Pentru ca tot el e cel ce mereu imi spunea doar poate...Incet m-am asezat din nou pe nisip si am inteles...Calatoria se sfarsise iar visul era gata...Candva necunoscutul mi-a spus ca e mai usor sa ma despind de iluzie daca sunt infranta de suparari...Cat de tare se insela bland suflet...Barajul s-a rupt cu mult inainte sa mai pot face ceva....Acum dorul calator s-a topit in dorul dor.... Pentru o vreme voi plange cu lacrimi marunte spre aducerea la viata a celei botezate de nisipuri...Ea este acolo ..aici acum cu mine ...

M-am intors de pe mal de infint, primavara-n par si miros de mar...

Chibritul albastru (Poveste imaginara)

Prin imensul de fum si gheata cu gust de capsuni te privesc… A trecut mult , putin cam mult pentru gusturile mele, dar e bine…acum e bine din nou..Te privesc peste intinderea mesei ce imi pare un ocean…Pe alte mese ca acestea ne-am intins in alte dati daruri … darurile unor inimi batrane… fire de foc, lumini oribitoare, mangaieri fara taina atingerii si vorbe ca vartejuri cenusii…
In seara asta, dragul meu prieten masa imi pare mai mare ca atunci, poate pentru ca te simt mai departe decat in alte dati…Sau poate doar pentru ca intelegerea de la moartea zorilor mi-a mangaiat si mie chipul… In vremurile trecute stateam la alte mese, in alte haine, in alte timpuri si cu alte chipuri, dar eram tot noi doi…te cunosteam atunci la fel ca acum, cunosteam ceea ce zace in tine… Tristetea si-a facut loc ca o gratioasa domnita si in sufletele noastre…Nu mai suntem cei doi de atunci… am obosit de lungul drum pe care l-am facut pana aici…
Pe masa noastra e un pachet de chibrituri rosii si albastre… Stiu ca acum e momentul dorintei mele… O dorinta pe un chibrit albastru… Ma infasor in harul imaginar si ating batul de lemn…In lumea asta nu are nici o importanta…in lumea aceea are… in lumea aceea tu trebuie sa implinesti ceea ce ai asteptat in alte timpuri…si nu ai inteles…nu ai stiut cum…
Lumea se coloreaza in sunetul amurgului…si flacara arde… te privesc prin ea si imi doresc sa intelegi cat de important este… Esti suflet pur intr-un alt fel de lut, chiar oglinda in care ma privesc in fiecare viata… ochii aceia fara inteles…cele 7 perechi de ochi diferiti si toti aceiasi…toti ai tai… Impreuna in vremurile de dinainte timpului… Acum trebuie sa intelegi….se consuma flacara, iar esenta lui arde la fel ca impinirea ce tu trebuie sa o aduci… Spune-I pe nume sau vei pleca din nou si din nou te vei intoarce…
E doar o flacara… Cea a chibritului albastru…dorinta mea pusa in toata materia… ochii tai sclipesc…ai inteles … iar apoi ai facut ceea ce asteptam sa faci de mult…. Ai stins focul …

Oglinda...sau dorinta din noaptea Perseidelor...

Sunetul de chitara intr-un miez de noapte....O carte mare despre intelesurile lumii...Mi-ai dat voie sa alerg in picioarele goale pe literele cu miros de iarba...Imi faci semn sa ma intorc...ma uit la mainile mele, la reflexia mea...dar nu sunt eu cea de acolo ...Acolo e doar un copil....Te privesc pe tine...esti cel pe care il cunosc...apoi privesc oglinda...reflexia ta...dar nu esti tu...e doar un batranel carismatic, carunt...

Unde suntem?? Din nou intr-o alta lume ...Intr-o alta lectie pe note de chitara...Nu am inteles niciodata culoarea tristetii...De ce tristetea altora imi patrunde in suflet...desi nu e a mea...? Imi mangai fata cu mana unui om tanar...dar sufletul cu mana omului batran...Cum as putea sa inteleg...Cum de tot mai rar imi raspunzi la intrebari?..

A fost mereu doar oglinda..oglinda timpului ce ne separa ...Nu am stiut niciodata daca ceea ce vad e plasmuirea unei suprafete sau realitatea...Nu voi stii niciodata...Timpul din oglinda nu are gradatie nici culoare...El te lasa pe tine sa te joci...doar pe tine ca eu sa imi invat cele mai grele lectii...

Pe fundal se aud acordurile acelui cantec despre un rasarit domol...E un haos total....fluturi ce imi dau voie sa ii colorez...iar tu ..tu nu esti aici inger de ploaie...pentru ca dupa lectiile omului bun, ale tacerii, ale boemitatii acum m-ai aruncat in abis sa invat cea mai grea dintre lectii...Sa zbor, sa privesc si sa am incredere ca acolo va fii cineva sa pluteasca in acelasi ritm cu mine... Era nevoie doar de putina incredere si de trei stele cazatoare in noaptea Perseidelor...

Acesta e trecutul meu...
Azur la amurg si vorbele ingerului ce tine infinitul in ochii lui...Nu m-ai putut iubi niciodata asa cum as fi vrut....ingerii nu iubesc pamanteste...in infinita lor bunatate coboara atunci cand pamantenii plang...asta ai facut si tu...mi-ai spus ca ma iubesti...dar ma iubesti ca pe o fiinta in care vezi lumea...ca ma iubesti ca pe un prieten....Atunci am urat ingerii si mi-am plans soarta...Nu intelegeam cum poti sa imi spui ca iubirea mea nu esti tu...ca nu tu esti jumatatea mea, ochii in care sa mi se cuprinda sufletul...Mi-ai spus ca va avea un nume aparte si ca poate trebuie doar sa privesc in fata mea.. Din nou ai avut dreptate , prietenul meu inger de lumina, inger de ploaie.... Mereu, cand eram trista ma alinam cu vorbele unui prieteni cu ochii de stea ...Asa a inceput povestea unei iubiri ce imi face sufletul sa tremure....Intr-o seara ca un amalgam de culori pale si opace m-am refugiat in castelul lui, departe de rasuflarea orasului ...m-a luat in brate si am stat asa...Era ciudat felul in care ma potiveam perfect in imbratisarea lui...(El mereu imi spune ca cineva m-a luat candva din bratele lui si m-a dat mamei mele...iar pe zi ce trece tind sa cred povestioara asta)...Atunci nu as fi conceput sa-l vad mai mult decat pe un prieten bun...Si cat de tare ma inselam...Simteam o liniste albastra acolo..in bratele lui...si i-am privit ochii... s-au cuprins in ai mei asa cum eu mam cupins perfect in ai lui....Atunci intr-un fel inconstient am stiut... ca el e cel despre care imi vorbea ingerul ploii....Ne-am privit pt o vreme ...ma alinta ca pe un copilas ranit...timpul incetinea...pana cand s-a oprit de tot...
Acesta e trecutul meu ...Si desi nu am spus niciodata povesti despre iubiri pamantene voi colora si aceata imagine...ea e una din cele trei mari povesti ce mi-au brazdat viata...Ea e povestea ochilor albastrii... La inceput a fost sfarsitul a tot ce ea stia...La inceputurile fiintei s-au sfasiat bucati de credinta pe care cineva le-a lipit in pieptul ei...Se cauta tacuta prin fasii de panza..pe noduri de matrici...prin sangele albastru pur... In acele inelepte inceputuri ea primea o rochie curata spre poposirea intr-o lume pe care o nega...O lume ce ii va aduce doar durere...Acum e un alt sfarsit ce nu ii va da nici macar atat...nici macar o haina curata...
Se smulgea carne si se aseaza in bratele necunoscute...intr-un alt univers am fost luata din alte brate..unele pe care intr-o ironie ciudata le-am gasit aici...brate ce mi-au alinat dureri ale firii fara ca ele sa fie rostite...si mi-au mangaiat fruntea ...Ma trezesc acum in sudoarea regretelor... Aceasta e povestea pe care am sfarsit-o cu buna stiinta dintr-un altruism ciudat... sufletul meu e asemeni primaverii capricios si cald si rece...nu am inteles pana de curand ca insasi toane de printesa , bucle de fata si valsuri ale copilei cu ingerii era ceea ce lipea cele doua universuri...
Te dezleg prima mea povestea....cea mai apropiata de timpul ce il numim prezent...descantec sa-mi fie aceasta ... acum iti spun un dulce-amarui adio...

Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...