Inocenta(sau delir in parcul cu mere)

As vrea sa mai aud pasul si mana calda...si atat de fina, intr-o noapte fara luna cu miros de frezie si rece ...atat de rece...
Ramuri de flori rupte in inima mea, pe care incerc sa le culeg si sa le lipesc sa fie din nou frumoase si inflorite...dar solutia e alta: eternitatea daruita efemeritatii, cadoul unei ultimi rasuflari, eliberarea si moartea unei conditii...delir si iar delir.
Azi nu am cuvinte mestesugite, nici lacrimi, nici cereri...azi nu te vreau langa mine, nu te vreau nici departe...azi nu iti cer sa imi dai boabe de vis si nici sa imi astamperi foamea de nou...azi ma cufund in amintiri si in soapte, in atingeri ale ingerilor, ale aerului...ale totului...sunt lucruri, aceste lucruri le percep atunci cand le scriu desi acest scris nu reda in totalitatea ei puritatea trairii...Ma mangaie cuvintele si ideile azi, sunt idee asa cum ma visam demult... e o traire straina a atemporalitatii...azi simt ca fac parte din lume..dintr-o alta lume..si e atat de simplu...atat de ireal...parca sunt intr-un tren ce nu duce niciunde dar placerea calatoriei imi da fiori...
E o absurditate ce incerc eu sa redau..e doar un sentiment al unei intelegeri partiale..al unei atingeri, al unui joc in care am intrat...e un fel de odihna fara ca trupul sa doarma si un fel de vis ce nu necesita somn...cand incerc sa explic prin cuvinte pare absurd, dar crede-ma ca ma patrunde pana in adancuri... ma mangaie...e un fel de singurate asa cum nu am mai cunoscut nicodata...asemenea unui vis, un intuneric ce ma mangaie la fel ca cea mai frumoasa panza...Oare ce e singuratatea asta? Eu intotdeauna m'am temut de singuratate...era ceva opac, trist si dur..era ca o taina a nentelesului ce imi rapea secretele si scutul si ma lasa goala in intuneric...dar acum ceva s-a schimbat...imi place singuratatea asta ...e in acelasi timp trista si bucuroasa si intunericul e luminos la fel cum lumina e intunecata si totul e de-nenteles, dar totusi cu atata sens ca ma copleseste...
Acum intunericul imi da linistea...am ajuns sa tanjesc dupa liniste si intuneric... e atat de diferit si nu ma mai sperie...ma tine de mana si ma plimba prin parcuri..imi asculta nelinistile, imi spune cuvinte de dragoste si de prietenie, imi da voia sa ma cufund in vise si ma aduce la realitate...Cand imi citesc cuvintele nu imi cunosc vocea...acestea nu sunt cuvintele ratiunii...nu stiu ale cui sunt, dar sunt cuvinte si am invatat ca ele sunt puternice, sunt ca niste nimfe ce asteapta sa izvorasca si apoi cutreiera lumea in haine mestesugite...ele sunt cadouri si flori..cadoul meu pentru tine si oricat as vrea sa ascult de promisunea ca ele vor fi si ultimele, e atat de naiva recunoasterea aceasta:ele nu pot fi ultimele, pentru ca inca timpul nostru impreuna nu s-a sfarsit...inca sunt imagini pe care noi nu le-am consumat, sunt imagini despre care ti-am mai spus... pe care inca nu le-am trait...ciudat este cum vederea unei posibile despartiri nu ma mai intristeaza...tu esti cel liber...cel care invata, asculta si iubeste in culori pe care eu nu le-am vazut niciodata....tu esti cel care alege sa imparta...dar nu ai impartiti totul...si efemerul isi va spune cel din urma cuvant cand toate vor fi spuse...el lasa timp..el are vreme...

Ce s-ar intampla daca?

Cand ziua se lupta cu noaptea pentru timpul cand fericirea vine, 4 prieteni stateau intr-o "carciuma".Licori magice si ganduri fara de ineles, vorbe ce umpleau aceasi masa de alta data...Un fel de visare comuna venita din suflete diferite...Stateam in fata a 3 persoane total diferite, fiecare in felul lui adanc incrustat in inima mea: Cel ce mi-a fost calauza si 'inger pazitor', cea ce mi-a deschis ochii si m-a tinut de mana spre drumul nou ce aveam sa-l indragesc si constiinta, vocea inteleapta a celui ce intelege complexul... Cand noaptea ne-a mangaiat fata si gandurile si-au schimbat cursul spre o poveste cu niste prieteni care au facut un lucru nebunesc...am vrut si noi sa-l facem, am vrut si eu sa fac ceva nebunesc impreuna cu ei....Asa ca am luat un taxi si am plecat cu primul tren ...Intamplarea a facut ca acel tren sa ne duca intr-o cetate alba, in palatul inalt al celui ce strange pietre...Am stat in delirul aburilor si am ascultat vocea din capul meu ce imi canta...ei au dreptate..in valul acela se nasc ideile geniale, ideile magnifice ce iti trezesc sufletul si il lasa macar pentru cateva ore sa faca ceea ce doreste...
Deci azi e ziua ce a urmat dupa "Ce s-ar intampla daca?" Vedeti voi...acesta a fost mereu un vis..sa-mi las curiozitatea libera, sa-mi iubesc sufletul si sa plec in lume, fara nimic, doar eu impreuna cu mine, impreuna cu ei...Am invatat atat de multe intr-o seara ce nu a insemnat destinatie ci drum, intr-o seara destinata implinrii... pentru ca asa cum imi spune perechea de ochi straini..."ferciriea vine pana la urma intr-o joi".

Nasterea azurului la amurg...(sau ingerul meu)

Numele acestui jurnal imaginar...azur la amurg...are o poveste atat de lunga, dar una care merita spusa. Ea se imbina cu povestea ce voiam sa o spun despre ingerul meu preferat...E ciudat... abia acum, cand scriu vad cat de armonios se impletesc firele dintre inger si piatra. A fost in timpul ce inca nu exista un inger si din diferite motive pe care eu inca nu am voie sa le cunosc s-a intrupat om.Deci a fost odata ca niciodata, un inger, cu aripi albe si sclipiri orbitoare...a fost atunci cand eu nu intelgeam si nefininta mea era prezenta prin simpla absenta a corpului ce il acum...El era atunci nefiinta a luminii..Acum e altfel ... Desi infatisarea lui aduce a vesnicului tipar al omului normal...ochii lui sunt magici.Nu e ceva ce se poate descrie in cuvinte. Efemerul si infinitul se tin de mana in ochii lui si e atat de cald...desi banca e rece si in viforul noptii miroase a frezie...El e cel care noaptea imi spune povesti colorate cu panze de stele si ma leagana...atunci el e ingerul pazitor... Vedeti voi... amurgul e momentul in care constiinta prezentului e muribunda si se naste idea unui nou vis. Amurgul prin tristetea si ciclicitatea lui e momentul magic...Si ingerul meu se naste la fel: ziua imi e prieten, ma tine de mana cand sunt trista, imi canta atunci cand plang, imi da curaj cand ma retrag in colturi intunecate si imi spune de fiecare data cand are ocazia ca e ceva special in fiecare din noi... sa nu renunt la visul meu...ar fi pacat. Si apoi la amurg el moare ca sa elibereze spiritul, ce noapte de noapte ma alina si imi saruta ochii... Castele ce le vad prin ochii lui, au fost in timpul ce a fost dar si in timpul ce are sa vie mai curand decat curpinde imaginatia...El e asemenea unui numar complex amalgam exact dintr-o parte reala si una imaginara, care fac impreuna un punct pe o axa prea greu de priceput...Nu am voie acum sa inteleg nodurile lui si il rog mereu sa nu plece inca...dar prin simplu fapt ca e aici, acum, cand sufletul meu se zbate e mai mult decat limitarea intelegerii ar putea sa ceara...

Jocul cu ciorburile de sticla ...sau arta de a intelege

~Amalgam de culori, lacrimi de durere, nebunie curata, extaz si tristeti nebanuite...fulgi de nea in mijlocul verii, un soare adanc in mijlocul iernii, palpabilul necunoscut la mine in mana...cuvintele lui, voci ce ma mangaie, ce ma indeamna sa traiesc... altele sa plec...
Pahare cu vorbe, pahare cu dureri ce le-am lasat sa ma invadeze si o stare de neputinta la limita cruzimii...momentele adevarului ...oameni lipsiti de inhibitii si puritatea lui prin cioburi spurcate de pahare sparte...Te vedeam printre clipri ciudate, printre stari de inconstienta lucida, te iubeam si te uram in acelasi timp, te voiam acolo langa randuri randuri din notele mele .~
Asta e viata mea acum, viata printre cioburi colorate....Le iau de jos si construiesc un castel mult mai frumos ca cel de ieri, cel pe care la amurg l-am spart...Intotdeauna e asa...omul condamnat la regenerarea vesnica...As vrea sa spun ca imi pare rau sa imi culeg bucactile de pe jos, dar nu e deloc asa...E atat de frumosa mireasma distrugerii...poate nu la fel de frumoasa ca cea a reconstructiei .Impreuna cu tine am ales o cale pe care tot ce inseamna moral in viata ar fi ocolit-o.Dar uite ...am strans multe cioburi albastre si am facut o punte...Mi-am facut curaj si am trecut in partea cealalta...Si atunci am vazut ...
Am avut nevoie doar de putin curaj...sa nu ma mai ascund si sa accept notiunea de a intelege...Asta e partea cea mai grea, sa inteleg ca intelegerea nu inseamna nici supunere, nici reproducere/copiere ...a intelege inseamna a imagina si un fel de contopire translucida a entitatii plina de culoare ce e in mine cu ceea ce se cheama viata...Aaa da...si acesta a fost momentul in care mi-am dat seama ca regulile jocurilor cu bucati colorate le fac eu... aici nu exista echilibru si nici gravitate...in jocul acesta lumea se curbeaza, se rupe sau se contracta asa cum vreau eu...in acest joc pe care il numesc al meu bucatile au un singur scop...sa se nasca simetrice ...sa aduca putin mai multa puritate si un zambet pentru oamenii-copii carora le e prea frica sa se joace...
Si in loc de incheiere poate doar un fel de inceput pentru povestea ce o sa vina...In cioburi de sticla am vazut fetele lor...sunt atat de minunati... si vor urma nenumarate povesti despre ei...Hmm da si ultimul lucru de spus(un secret ce il dau lumii): Desi nu e corect am ascuns un ciob intr-un saculet...e sticla in care il vad pe el...cel mai aproape de sufletul meu dintre toti cei ce saruta vesnicia....

Si...au trait fericiti pana la adanci batraneti....

Era întuneric. Ploaia bătea departe afară,

Şi mă durea mâna ca o gheară

Neputincioasă să se strângă.

Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Crezul meu, filonul filozofic al esentei mele impregnate in parfumul dulce-amarui al poeticului incapabil si totusi burdusit de ganduri se alfa in aceste versuri...

Fiecare cuvant are o incarcatura ce plonjeaza adanc si mangaie lava cu lacrimi de diamant.Adolescenta e intunericul, din aceasi mana a intunericului biblic...la inceput nu e nimic, nu patrund raze de lumina, suntem noi, doar noi in microuniversul format din pixeli, muzica sau dezamagire.Ne plimbam prin ploaie, auzim voci, le ascultam sau strigam inapoi, nu avem responsabilitatea unei urmari tragice a crizelor existentiale.Suntem impinsi de maini calde spre acest "departe, afara" unde stim sigur ca ploaia nu se opreste si umerii frumosi prin simpla lor libertate se garbovesc sub poverile cumplite ale unei lumi ce nu o vrem.

Trecerea e cruda si in parte inevitabila ...Poate e ceva atat de comun sa scri incalecat pe limita fara sa iti dai seama in care parte vrei sa te rastorni.Curentul te impinge departe, iar esenta pura percepe doar chinul ospatului pantagruelic din care se infrupta mintea necoapta.Samanta trece prin durerea nasterilor succesive, se zbate in manifestarea spintecarii burtiilor.

Aceasta acceptare constienta a schimbarii vine mult prea tarziu pentru individ...nu degeaba vocile albastre ma indemnau mereu sa imi strig propria entitate fara cuvinte moarte si poncife...sa spun ca sunt Eu- esenta fiintei , o parte din mit.

In aceste momente ale zbaterii am realizat ca motivul pentru care batranii au o invidie oarecum dusmanoasa fata de tineri este de fapt invidierea constientizarii arzatoare a tanarului capabil sa perceapa apartenenta la mit, seva vie a dorintei, inconstienta de a lupta pentru o cauza pierduta si credinta in "si au trait fericiti pana la adanci batraneti"...

Tineretea mea e neputincioasa in fata acestui timp.Stau pe patul vietii si apa inunda totul, dar reusesc sa strang in jurul meu amintiri colorate , fericirea de trai si puterea de a scrie cu penita cea iesita din intuneric.

Am luat-o deja in directia mainilor...Ma silesc sa desenez cu creioane rupte, iar mana mea stanga si neslefuita scrie acum cea mai frumoasa simfonie auzita vreodata...Eu-viata mea,tinerete fara batranete.

Echilibrul atemporalitatii...

Nu stiu de ce mereu am avut parte de o constientizare semilucida a unei prezente de o complexitate stranie...mereu aici , mereu langa mine...catoedata fizica sau la limita transluciditatii pure...si orice forma ar fi luat am stiut ca e aici...
Imi place sa ma gandesc la aceasta forma ca la un inger, un inger ce are ochi de pe un taram atemporal, ce vede lumea in nuante explozive si totusi se coboara atata de jos incat sa ma tina in brate pe o banca sau de mana cand trec strada...
Acum el e aici se uita peste urmarul meu si zambeste...stiu ca ii place sa scriu si imi spune mereu sa zambesc lumii...pentru el scrisul e vocea mea si felul in care imi las cugetul liber...Tot ce spun eu acum e un amalgam de nebunie si irationalitate...
Imi arata imagini si vise ce par rupte dintr-o alta realitate si e o credinta ciudata ce nu isi are fundamente in alterarea realitatii ci intr-o forma mai sensibila a unei lumi ce asteapta sa vina...El asteapta, sa cresc, sa inteleg, sa invat...asteapta sa fiu pregatita sa zambesc...asa suntem noi...materie si spirit..doua jumatati inca neinchegate ale unui intreg perfect...
Aud mereu 'Nu te grabii...doar vreme este...sau o sa fie bine'......si cred pentru ca el e cel care e umbra jumatatii mele, neomul, antimateria si ochii cei plini de lumina...e el....Cel ce mi-a daruit piatra inchiderii....suntem doi intr-o lume ce sta sa se schimbe...
Dar acum ....pun piciorul pe panamantul rece...si ma intorc la lumea reala...cu putin mai multa gratie si asteptand ploaia ce o sa imi arate o frunza putin mai curata si mai aproape de irealitatea in care eu simt imbratisarea entitatii atemporale...

Pentru cei ce nu uita...

Uitare si samburi de adevaruri invelite in ambalaje colorate...oameni si sentimente...Stau cu ochii la cerul muntelui impreuna cu prietenii mei si asteptam sa vedem o ploaie de stele ce nu a mai venit...sunt nori...e vreme ploioasa si foarte multa ceata...dar nimeni nu se plange...e o tacere calda si suflete ce si-au uitat rautatea pe drumurile umblate de oameni...
Nimeni nu spune ca e trist ca nu vede stelele pentru ca stim cu totii ca noi am venit aici ca sa fim impreuna in bratele muntelui...Noi suntem cei dezgoliti de scopuri , cei ce se nasc din nou, cei ce isi iau puterea din verdeata sufletului si puritatea din sclipirea izvorului, cei ce invata sa faca primii pasi pe carari, cei ce iubesc soarele la fel ca si ploaia caci ei stiu ca ele se iubesc asa cum noi poli opusi ne iubim....
Aceasta postare e pentru ei...pentru cei ce nu uita ca esenta noastra se alfa intr-un munte si putera intr-o stanca...Vedem acum doar samburele...nu ne trebuiesc ambalaje si nici culori facute...pentru cei ce nu uita ca verdele vine de la frunza si albastru de la cer si rosul de la mac si toate impreuna de la cel mai frumos curcubeu