Azur la amurg

2011-11-12T00:48:00.000-08:00

A trecut mult si imi pare rau pentru asta… poate putin prea mult, dar foile acestui blog au fost mereu directionate spre ingerii spre care un calator al timpului mi-a deschis calea. Am crezut ca plecarea lui mi-a inchis ceea ce se numea partea mea de om intre cer si pamant, partea pe care el a numit-o si a aprins-o apoi cu un chibrit albastru la vremea plecarii. Uneori imi pare nedrept, uneori imi spun ca nu vreau sa ard spre a servi drept calauza unui suflet ce acum imi pare adancit in timpul de dinaintea timpului., unui pseudo om ce probabil nu se va mai intoarce niciodata…

In lunile ce au trecut am incetat cumva sa traiesc in aceasta parte a casei ce sunt eu… Am dormit in camerele luminoase ale fiintei, lasand aceasta odaita intunecata sa se prafuiasca si sa se adanceasca tot mai mult in golul din urma. Dar uneori e ciudat sa observi ca lucrurile pe care le treci pe tabloul cu planuri se schimba de la sine, ca si cand un duh poznas le sterge cu voia lui…

La nasterea verii din anul acesta am ingropat domnita cu ingeri, am imbratisat ultima data deschizatorul de porti si am plecat pe alt drum, unul mai cald, mai bland.. dar drumurile se intalanesc mereu in orizontul azur, iar drumul meu s-a intalnit din nou cu mirosul unei cetati ce imi aminteste de vechi prieteni… Iar atunci cand barajul se crapa, peste sinele de acum se varsa toate acele bucati de fiinta pe care ai ales sa le uiti… Iar la inceputul acesteia a fost mirosul... aroma dulce de frezie combinata cu gerul muscator din gradina cu drumul spre stele.. Pe rand i-am simtit din nou langa mine, cei care nu au incetat sa exista in vecinatatea punctului ce sunt eu, dar care s-au ascuns in punctul orb spre linistea daruita de cele trei primaveri de zmucium…

Fericirea lor e parte din cuvinele ce eu le desenez, iar in cinstea lor, am incercat sa adun praful impreuna cu gandurile mele si sa le asez cu grija pe tablita chemarii, pe cea a parerii de rau.. Aceasta nu a fost singura cetate ce am ascuns-o in faldurile timpului… Sunt atat de multe cele pe care am incercat sa le ard asa cum a ars calatorul cetatea cu sunetul muzicii, dar acum e timpul sa adun cenusa, iar daca aceasta nu e spre a le reconstrui sa fie macar pentru eliberarea uni suflet in apa intunecata a pietrelor de azur la amurg.

Iar pentru randul din urma, in locul unei urari de bine o sa astern o bucata din cetatea magica, cetatea cu oameni si ingeri..Acesta e sunetul ei :

http://www.youtube.com/watch?v=OdsSfsu9D6E

Sa nu aduci uitarea in Alhambra...

2011-08-09T15:15:00.000-07:00

Uneori ma uit la piatra data din tine, uneori nu pot sa-i vad scanteierea si nu inteleg de ce am primit-o, prin ce coincidenta ciudata am ajuns sa primesc o bucata din cerul instelat...daca lumea s-ar contopi pe bucati de piatra atunci eu as sti ca mi-ai daruit bucata lui Aldebaran.

Privesc cerul departe de oras asa cum iti placea tie, cerul noptii peste sticle de vin, departe de lumini si oameni... Am ajuns cumva departe de tine... Am incetat pentru o vreme sa scriu, eu nu stiu sa scriu din fericire, pentru ca tot ceea ce luminos las spre contopirea cu sinele, iar ceea ce e profund spions si amar imparstii pe foi cu cerneala albastra ca sangele de trandafir.

Azi ti-am auzit vocea din departare, trista, singuratica..Era o distanta mai mare decat kilometrii care sunt intre reperele fizice; erai departe, iar eu am pierdut mijloacele sa ajung la tine, am pierdut cuvintele magice prin care iti dadeam voie sa te versi, sa iti imparti singuratea cu mine, sa ne impartim singuratatea... Eu nu mai am singurati de impartit, poate doar stele albastre si liniste colorata in nuante pastel ...Te-am simtit mai strain ca in orice alta data, dar de fiecare data stiu ca esti mai putin cel care il cunosc si mai mult cel ce pleaca... Iti doresc sa pleci, sa ramai in departari de umbre si ape, sa nu te intorci niciodata daca asta e spre fericirea ta...

Nu am pietre destule ca sa le arunc pe calea de intoarcere, dar daca prietenia aceasta a fost suficient de puternica, te voi intoarce strain cu gheta in ochi sa te incalzesti de efemerele libelule verzi.. Imi doresc sa iti cunosc fericirea mai mult decat egoismul copilaresc, decat nevoia mea de cosmos, intelesuri vesnice si cai spre abisuri... Te-am privit plecand pe un hol lumion si ti-am zambit desi acum o bucata de vreme , in alta era a eului nu exista notiunea de plecare fara lacrimi...Atunci ti-am spus pe curand desi stiam ca nu te voi revedea niciodata in forma in care erai gata sa te rastorni, prietenul ce se voia inger peste voia timpului, batranul cu chip tanar...

Nu stiu cum esti acum, dar nu am vorbe pentru noul tine din omul ce ai fost... Iti zambesc si iti spun pe curand cu nadejdea ca peste un azur albastru si o cana de licoare cu gust de coacaze o sa imi revad preietnul ce mi-a deschis universuri si intelesuri uitate in vrajbele timpului pierdut...

Înecul...

2011-05-13T10:46:00.000-07:00

Sunt pe un pod absurd între două lumi ce îmi par teritorii stranii. Ele sunt asemeni unor obiecte matematice complexe: le citeşti proprietăţile, le observi, le poţi accepta ingeniozitatea, dar atunci cand te cufunzi în ele eşti total copleşit... Când te afunzi te îneci cu minunăţia lucrurilor ce îşi invadează plămânii. În momentul înecului sunt foarte puţini cei care sunt capabili să se resemneze, pentru ca în ansamblul nostru suntem o reţea de particule perfect aranjate ce încearcă să îşi păstreaze forma, aranjarea...

Organic te zbaţi, te lupţi şi vrei să ieşi spre o bulă toxică de aer... În final, după un artificiu de raţionament deloc deosebit, evenimentele vieţii tale se reduc la o succesiune de înecuri cu alte şi alte substanţe. După fiecare pseudo-moarte nimic nu mai e la fel în compoziţia ta: eşti o combinaţie liniară a mulţimii punctelor din care eşti alcătuit.

Pentru o scurtă perioadă din pânza vremii eu mă aflu în bulă. Nu ştiu cât timp voi mai avea voie sa rămân aici... Sunt mâini stranii care curând vor înţepa balonul meu magic spre apatica mea reprăbuşire în alte fântâni. Ironic mâna aceasta îţi dă voie să alegi, asemeni unui resemnat ce îndreaptă degetul muribund alegând otrava prin care să îşi dezmembreze particulele. Nu vreau să mă înţelegeţi greşit, căci analogia dintre dintre înec şi viaţă nu se vrea a fi una fatalistă şi tristă...din contră... E foamea absurdă a celui ce nu se satură niciodată, ce nu e nici când brăzdat de sentimentul că nu mai poate înghiţi. Acum eu aleg ce fruct să mânânc, în ce ape să mă prăbuşesc, în ce înţelesuri să mă afund sau ce lecţie vreau să urmez mai departe.

Poate că această căutare interioară vine din dezorientarea atroce, din neputinţa dusă la culmile absurdului…pentru ceea ce e real sunt incapabilă să aleg. Cum aş putea, când am atâtea goluri de umplut? Cum alegi ce doreşti să bei mai întâi când o sete ancestrală îţi usucă măruntaiele. În schimb am de ales să mă afund în două lumi aşezate pe reţele nematerializabile: una cunsocută, caldă şi verde asemeni unei grădini japoneze infinit răbdatoare sau în cea roşie, întruchiparea absurdului omenesc ce se guvernează dupa legile tăblilor de lut ale unei civilizaţii necivilizate.

Privesc din nou în jur (obicei destul de bine întipărit în conduita mea) şi mă gândesc la deliciul singurătăţii mele…Lumea mea verde e lumea oamenilor ce nu sunt oameni; Mă înconjor de ei şi îi las să îmi disturbe particulele. Aici sunt ochii de culori nepământeşti, fiinţe ce înţeleg pomezile ce îmi parfumeaza pielea. Înţeleg autismul meu dus uneori la extrem, privirea pierdută în zări şi capriciile genereate de veleităţile tăcerii.. În ei mă vărs fără frica unei judecăţi de principiu omenesc, pentru că în definitiv cum ar putea un neom să adune în judecata lui principii omeneşti…

Constrângerea unei societăţi a cărei supremaţie o neg cu încăpăţânare chiar din timpul de dinaintea timpului, îmi calcă încet orizonturile… O lume de foc şi pucioasă e alegerea onorabilă a omului comun. Dar dacă în mine mai zace atât de puţin dintr-un om încât am şi uitat propriul meu gust, se mai cade chiar şi simpla reflectare la nevoile lumii? Din nou simt necesitatea unei explicaţii…atitudinea mea nu se vrea una superioară sau vanitoasă…atitudinea mea nu se vrea nimic…nici măcar vaga tentativă de apartenenţă care mă încerca în alte vremuri. Dacă punctul meu fix, originea oricărei încercări de reorganizare a apei ce îmi poartă numele este principiul care spune că vorbele îşi au rostul doar atunci când aduc o îmbunătăţire a tăcerii, de ce să mai încerc să mă vărs peste oameni ce se acopere cu umbrele hidioase?

Concluzia zbaterii de azi e una aşteptată în cele din urmă… e dorul care mă rupe atunci când încerc să plec din lumea tăcuta, deşertăciune golului ce rămâne în mine după irosirea vorbelor (eu nu sunt surplus de apă, nu am fost niciodată), e nostalgia pentru ochii acum rezervaţi şi trişti dar care îmi smulg zâmbete şi copilării în parcuri cu trandafiri..pentru toate privirile lor aleg să rămân în lumea mea tăcaută, un univers cald împărţit cu cei a căror bucăţi şi petece au măcar nuanţe asemeni mie, cei care aleg în fiecare dimineaţă să se înece în propria lor lume verde, lume a libertăţii , un haos ordonat al dezrădăcinării de lume…

Primul dar..

2011-04-11T10:23:00.000-07:00

Daca as scrie pe lumi de gheata oare ai intelge domnita ca lumea nu se termina cu impartirea lui doi la un numar ce pare irational? Daca ti-as spune ca rationalul din tine a atat de singur si de placut lui insusi incat ar trebui sa ramana mereu asa? Aminteste-ti de o figura perfecta cu laturi egale...linia ce le uneste extremitatile e primul numar irational gasit, primul din cele ce aveau sa vina..La fel esti tu acum, gheata si foc in irationalul ce s-a disipat in fumul parfumat al florii de castan.

Privesti de pe inaltimea casei tale o lume ce pare acum schimbata si nu ai putea sa intelegi ce s-a distrus. Ai mai urcat aici si ai privit lacul in alte dati... acum privirea iti e impaienjenita de ganduri si lacrimi ,ce ai vrea sa le faci una cu apa imensa din fata ta si ai rupe bucati murdarite de culorile liniei cu care ai fost legata pentru atat timp. Ai vrea sa ploua nopti si nopti pentru tine, sa uiti lumile ce le-ai construit si podurile ce le-au legat pe ele in cel mai misterios fel pe care l-ai intalnit. Ai vrea acum sa fie neant in ochii tai ...uitare de sine ...

Cand apele se vor linisti as vrea sa pot sa iti spun ca tu esti cel mai important lucru pentru microunivers , tu impreuna cu tine sunteti perechea perfecta, punctul luminos suprapus peste milioane de stele alaturate... tu impreuna cu tine in irealitatea ce te inconjoara. Intinde-mi mana si priveste-ma...am spart castele in vremuri tulburi si am privit cum in urma mea ard cetati... am plecat dezbinata ca sa desenez apoi pe nisipuri cercuri ale vesniciei, promisiuni ale unei intelegeri supra reala ...M-am imbracat in cuvinte si amurguri de azur plumburiu...dar am ramas mereu copilul dansand pe margini de infinit...

Poate pentru prima data eu sunt cea care poate sa deseneze pentru alti ochii o iluzie a unui castel in care sa primesti alte imagini colorate... poate acum e momentul in care timpul se invarte intr-un alt hiperplan...acela in care eu inapoiez in nuante si sunete nepricepute ceea ce candva am primit ca o simfonie a lotusului pur... Primeste bucatile mele de sticla ca promisiunea vie ca ploaia se va avanta din nou peste tine si soarele va venii apoi sa se joace in pletele tale aurii....

Inceputul...(oda pentru 1 Aprilie)

2011-03-27T14:53:00.000-07:00

Se intuneca cerul incet incet... Mereu linistea asta imi aminteste de alte vremuri... linistea aceea ciudata... cand se aduna norii la fel ca si gandurile pe ochii mei... la fel ca vremurile pe care noi le cunoastem atat de bine... Era covorul rosu pentru furtuna ce avea sa vina ...furtuna ca o domnita in haine de vant...

Imi lipsesc din ce in ce mai mult cuvintele, le-am lasat si pe ele pe malul portilor, la intrarea in cetate... Mi-ai spus sa imi cataresc dorintele mai bine decat orice altceva, sa inteleg consecintele, iar apoi mi-ai spus sa invat sa iubesc ploaia...

Furtuna asta imi aminteste din nou de tine, de un alt tine...Si zambesc... Azi nu sunt zambete triste nici priviri reci, azi sunt doar amintiri colorate, priviri de primavara pentru ingerii ce miros a frezie. Azi sunt ganduri spre viitor... asumarea raspunderii ecourilor ce le-ai indreptat in alta lume spre mine " Cum poti sa ceri eternitate cand mergi mereu cu privirea spre trecut?"...

Se cada, in virtutea veleitatilor de domnita, sa iti spun adancul din care vin toate aceste ganduri asimetrice fata de punctele perfect ordonate ale matricei pasilor... Se cade aceasta explicatie pentru toate acele explicatii ce nu le-am primit niciodata, pentru cele care vor veni pe aripi de cuvinte, corzi de chitara, buchete de flori, necunoscuti in noapte, strigate de copii in parc sau poate pentru singurul cuvantul ce l-am scris in miez de noapte pe nisipul fierbinte...

Privilegiul serilor reci din gradina botanica, privilegiulor altor ochi spre vederea stelelor au deschis porti necunoscute spre trecuturi ce nu le-as fi inteles niciodata atat de devreme, niciodata in acest fel. Priveam punctulete albastre si ma simteam a lor, mica si disparuta in lumi de gheata sau foc ...Ce mai conta atunci?...Eram sus... atat de sus. Atunci nu simteam nici frigul muscator al iernii, nici forfota oamenilor din jur. Nu am fost nimic si am fost in acelasi timp fiecare punct luminos ce mi-a trecut prin ochii cei noi. Atunci m-am indragostit de Aldebaran.. maretia lui... Imi aduce aminte de cetatile sculptate ale maurilor, de povesti spuse... toate din cartile ingerilor ce cutreiera in haine omenesti acest pamant... Iar apoi am inteles...

Lumina lor e atat de departe, lumina tuturor florilor de cristal ce le vad pe bolta rece. Poate ele au murit de mult si eu nu am aflat inca.Lumina lor nu s-a terminat, sufletul lor e inca aici pentru contopirea frumusetii eternului si al efemerului...

Poate sufletele lor au ramas si ele aici ca lumina astrilor morti... o urma de fum spre intelegerea fatalului, spre intelegerea frumusetii. Dar eu am vrut sa strang aceasta lumina in brate, sa ii spun povesti despre printese, miraje de fum peste ochii muritori. Incet lumina s-a stins, foc celest din pietre rare... s-a dus fara ca eu sa inteleg atunci ca ea era de mult apusa...Asemeni luminii ce vine din cer ei au apus pe linia cerului nemarginit...

Zambeste bunul meu prieten, strange-ma in brate in nopti fara luna si spune-mi povesti despre zilele ingerilor..Azi imi indrept privirea spre drumul din fata mea si spre cerul furtunii ce ma ravaseste din nou, gust de primavara capricioasa...asemeni copiilor ce ies din cand in cand din noi...Azi e ziua inceputului...primul gand din cei 723 ... si gandul cu numarul n, n+1,... din toate primaverile tale...

Oceanul...

2011-02-16T16:20:00.000-08:00

As fi vrut sa te uit, sa te ascund intr-o cutie de cercei si sa te las acolo… sa te deschid atunci cand pot eu… cand pot sa te privesc din nou…Dar viata asta nu e asa…sufletele nu se ascund in cutii de chibrituri si evitarea nu e arma ce vrei sa o alegi pentru drumul tau…

Iti aud vocea din nou… Am si uitat cum era ea… poate putin ragusita, amara pe alocuri… vocea ta ca un ocean rece… adanc si inselator… Candva am asteptat eternitati ca sa te revad.. acum cred ca m-ai lasat sa te astept prea mult. Acum vrei sa te intorci? Imi asezi din nou alte si alte panze de paianjen …fire colorate pe care sa navighez…Fire ce nu duc niciodata la o destinatia…Poate la un aer mai rar..un aer al inaltimilor..Dar am aflat ca mereu la destinatia aceea ajung singura.. tu nu ma astepti niciodata la capat.. Undeva pe drumul negru te pierd mereu…si ma ratacesc iar si iar in paduri magice…dar am incetat sa te mai chem, am incetat cumva sa mai tresalt …Ceva a incetat sa bata pentru tine…

Imi spui cuvinte de undeva departe, nu vad decat culori, nu inteleg… nu pot duce..e un delir..un haos ce incerci tu sa faci aici.. Ai farmitat rand pe rand fiecare bucata de sticla colorata pe care ti-am daruit-o…In schimbul lor mi-ai dat alte bucati, cadouri venite din lumi inchise … Sti candva am citit pe un afis ca “linistea astupa goluri”.. Imi parea atat de absurda afirmatia aceasta… si totusi tacerea ta a astupat cumva golul ce l-ai lasat… Unde vrei sa te intoci acum? Vocea ta nu mai are ecou in camaraile mele modeste… Nu te-am uitat…Tu ai golul cel mai special…dar a ramas doar golul.. A ramas nimicul si apa albastra din jurul lui…Nu te-am putut inchide niciodata intr-o cutie magica, dar te-ai inchis singur in molcomitatea banalului, in cotidian si ti-ai scuturat aripile de praful ce te facea sa zbori..

Cumva se apropie momentul de ramas bun, momentul in care o sa stim amandoi ca nu ne vom mai vedea decat poate atunci cand ceea ce suntem acum va fi doar o amntire patata, ca o poza tinuta prea mult in caseta cu amintiri.. . Daca vei citi candva asta vei face ceva? Vei incerca sa repari, sa lipesti ceea ce ai lasat sa se rupa? Vei mai aduce vreodata fericirea in zilele de joi?

Parfum din alte vremuri...

2011-01-28T12:58:00.000-08:00

Te privesc peste neantul de vieti ce le-am trait, dar drumul ma duce tot mai departe de acea parte din mine, partea din mine de langa tine… Ai aparut in visul apelor albastre si m-ai lasat sa inteleg ca imi vei fi alaturi pentru fragmente scurte in fiecare din calatoriile mele…Etern pasager…

Necunoscutule… ai plecat inainte sa apuc sa te cunosc…aveai parul de culoarea pamantului si suflet de nori colorti, iar ploaia iti curgea prin vene asemeni raurilor reci de munte..Tu nu ai clocotit niciodata, nu ai cantat niciodata cantecele mele… Erai un stalp asemeni ghetarilor in care te retrageai tot mai des.. Nu ai fost niciodata copil, nu ai strans florile necugetrailor, nu ai plans niciodata lacrimile amare ale nereusitei.. Pentru tine dragul meu, timpul nu are masura nici gradatie,iar siderus te apara ca pe cea mai de pret parte a inimii sale nenascute…

Si in toate intelesurile acestea, se vad urme de indoiala.. In vremurile acelea imi pareai cald, imi pareai om si inger, strain si totusi te potriveai cumva in crapaturile din drumurile mele si veneai sa astupi cu tine insuti podurile rupte ca eu sa trec, sa inteleg, sa nu renunt …imi spuneai mereu ca vrei sa cresc si pentru asta imi faceai gauri in cer ca eu copila cu cozi impletite din ochii tai sa pot creste sus, mai sus decat intre cer si pamant…

Am invatat sa cred in tine la fel ca intr-o carte-poveste scrisa de maini neomenesti si sa vad dincolo de invelisul de acum… Esti acelasi care mi-a aratat lacul cu salcii, si tot tu cel care in secunda efemeridelor te-ai inecat in apele negre ale zeilor ca sa te trezesti schimbat, mai putin trecator si perisabil ca cei care erau ai tai.. Tot tu esti cel care a crescut cetati in mintea mea de copil, castele pe notele viorii ca apoi sa le arzi pe toate langa statuia celor trei colosi…

Tu esti toate si totusi nu mai esti nimic acum…doar urmele parfumului din alte vremuri, acea mireasma a strazilor de piatra, gustul atemporalitatii pentru care ochii cu libelule au plans atat sau scurta reflexie de pe un inel din lemn amar….

2011-01-19T11:47:00.000-08:00

Aceasta postare nu are nimic magic, nimic din acel mister ce se abate peste celelalte scriei ale mele...Aceasta nu este o scrisoare spre ingeri, spre lumini sau spre calauzele ce se afla in noi... Azi... azi e ziua scrisorii spre omenescul din noi..spre omenescul din mine..

Azi ma faram in incercarea de a intelege...de a cuprinde cu ochii cei dati intelesul a ceva ce nu e dat spre a fi inteles...Ajung la mine ecouri de la cel pierdut...cel pe care calea aceasta m-a facut sa il las sa plece pe un alt drum, cu promisiunea ca intr-o zi drumul se va intalnii din nou... El mereu imi spunea ca nu exista decat o singura cale, calea cea buna si in fiecare moment faci exact ceea ce trebuie sa faci pentru ca acesta este singurul lucru.. lucrul bun din noi..

Imi lipsesc vorbele acestea albastre, vocile pe care am incetat sa ascult...lucrurile care au plecat...mainile pe care nu le mai recunosc...si clepsidra...clepsidra uitata undeva pe un mal de infinit...Ea inca numara.. Numara toate acele lucruri pe care le-am pierdut sau in necunostinta de cauza, le-am lasat ca lacrimile focului sa le faca una cu neantul...

Azi privesc in jur si ma intreb daca acesta e drumul ce trebuia sa il aleg, azi e ziua indoielii...si omenescul din mine se arde pe rug in incercarea de a invia din scrumul lemnului de sine...In calendarul meu acestea sunt zilele arderii, zilele in care iau foc si de fiecare data sinele se injumatateste cumva, iar partea buna se ridica undeva mai sus decat intre cer si pamant...Dupa zilele arderii urmeaza uimirea, cutremurul si neintelegerea..necunostinta, zbaterea, intelegerea si reintregirea... Dupa toate acestea ma voi lipii din lutul altor idei, ma vor imbraca alte culori si ma voi reintregi din alte cuvinte...Dar pana atunci ma aflu aici, iar in calendarul meu, urmeaza zilele arderii de sine...zilele rascolirii...si imbratisarea focului...

2011-01-18T05:51:00.001-08:00

Delirul primilor fulgi de fericire...sau de nea...:))

2010-12-03T12:39:00.000-08:00

E iarna...frunzele si vantul imi ravasesc carliontii de pe umar...E frig...stiu ca e frig...dar frumusetea mortii naturii ma face sa uit de tot si doar sa privesc..Am obrajii reci si rosii...eu domnita alba sunt acum trandafirie...ma infasoara in petale magice un fior de fericire ce nu l-am mai simtit de mult..

Imi lipsesti atat de mult...de cele mai multe ori cand vine gandul ..incerc sa imi explic lucruri ca dezvoltarile in serie fourier sau incredibila ecliptica si tot felul de lucruri ce acum nu le inteleg...fac asta ca sa se piarda consitenta gandului despre tine si sa merg pe drumul ce duce inainte...

Totusi ca un copil mic privesc furis peste umar... si vad cele mai frumoase lucruri... Nu stiu cine esti tu...sau de ce anume imi este dor...Dar privesc spre tine...gandul cel bun, zambetul meu calduros sau clopotelul de frezie din vaza albastra..

Azi sunt fericita...azi e o nota diferita de toate cele pe care le-am cantat pana acum...Esti tot mai aproape de mine...idee magnifica..iluzie de fum colorata... Nu stiu de ce spun lucrurile astea...sunt lucruri pe care nu le stiu si totusi undeva acolo eu le cunosc...

Sunt fericita pentru ca am inteles ca raspunsul la toate intrebarile nu aduce liniste si pace...raspunsurile imi aduc alte intrebari, pe care trebuie sa le primesc ca exact ceea ce sunt, alti ingeri si alte culori...Nu pot sa ma opresc intr-un loc si sa spun ca eu blochez totul aici...Oamenii vin si oamenii pleaca... Doar ca sa faca loc altora, iar cei meniti sa fie pentru totdeauna sunt puncte de rezistenta ale acestei scheme ciudate...Cand vremea plecarii se coloreaza am inteles ca trebuie sa zambesc si sa multumesc pentru trecerea lor prin viata mea...Si cand te gandesti ca mi-au trebuit 21 de ani ca sa inteleg lucrul acesta simplu...

Azi sunt fericita pentru punctele stabile pe care le am... pentru lumina ce se afla in mine si in cei pe care ii consider ai mei...pentru ingerul care imi canta cantece de leagan cand se lumineaza de zi...sau prietenul ce imi aduce bomboane cand Ade se simte copila si vrea sa sara in toate ochiurile de apa...

Sunt fericita...e aproape iarna...e vant si eu sunt rosie la fata...e vant si lumea miroasa a scortisoara...si la apusul soarelui orasul acesta nebun capata un sarut din basme...iar in rusinarea lui isi aprinde luminite ce par lacrimi de bucurie... pana si orasul acesta e fericit...Cum as putea ca eu sa nu fiu?

Cele doua drumuri....

2010-11-03T15:00:00.000-07:00

Acesta e cantecul sfarsitului... sufletul zborului sfasiat sau drumul spre Agarttha...

Ploua de zile si alte zile...in departari de zori purpurii...si am ajuns la un capat de drum...Privesc in fata mea si sunt doua carari...Acum e timpul sa aleg...Privesc norii ce se rup si rochia mea de voal negru... Alegerea...a ramas doar alegerea, impreuna cu acel dram de maturitate ce isi face loc in mine...Intr-o constientizare semilucida eu stiu deja ce voi alege...voi alege drumul padurii, drumul albastru, calea pe care tu nu vei mai merge impreuna cu mine..

Stau la rascruce si privesc...celalalt drum imi arata pahare cu licori de sange si cantece de ingeri, dar pentru toate, pentru fiecare dar in parte eu voi varsa lacrimile ploii...Acolo e doar tacere si spatiu...Acolo tu te-ai intoarce mereu la copila ce voi ramane vesnic, iar timpul petrecut cu tine ar fi fost o atemporalitate dulce-amaruie si mai ireala chair decat pseudo-libelulele ce vietuiesc in ochii mei cafenii..

Iti voi fi mereu prietena, voi fi mereu aici, iar tu vei fi acolo fiinta de lumina, sa ma imbratisezi cand nebunia lumii se revarsa peste suflete obosite...Noi doi suntem vesnici, dar mereu in alte si alte fiinte...pe alte si multe carari...Acum te eliberez de orice povara, de orice promisiune copilareasca pe care ti-am furat-o in nopti fara luna....Chiar de stiu ca zorii fiecarei zile ma vor face sa regret fiecare sunet din acest descantec , voi regreta si mai mult timpul si lacrimile amare pe care le vars impreuna cu fiecare ploaie...

Du-te acum, nepamanteanule cu ochi de infinit...Eu voi fi doar o alta fiica a pamantului, poate mereu tanara, o efemera privire, o spirala in culori albastre...Sunt legata aici, iar dezlegarea nu am gasit-o pe treptele templului... timpul si sunetul nu se rup de carnea pamanteanului...dar intr-o vreme voi fi si eu undeva mai sus decat intre cer si pamant...

Zboara inapoi in lumea cea buna... Lacrimi de copila nu or sa te mai lege cu sfori de cristal de pamantul acesta...Adio acum..Acesta a fost ultiimul meu cantec pentru tine...

Vremea dezghetului( sau Oda necunoscutului...)

2010-10-09T10:57:00.001-07:00

Am plecat pe mal de infinit, domnita de sare si gheata...

Necunoscut si priviri ce nu le-am mai vazut si care nici nu-mi vor mai trece calea curand...Rece m-am scaldat in apa unei mari senine...S-au risipit toate asemeni petelor...Teama, gandurile...M-am dezbracat de haine si mi-am dat voie pentru un scurt timp sa fiu eu..Eu asa cum sunt in mine...asa cum suntem toti...copii ce gusta cu pofta din tot ce li se ofera...Unele sunt dulci, altele sarate si altele putin prea amare pentru gustul nostru..

Nisipul fierbinte arde pacatele pielii si te boteaza copil al unei libertati ce acum din departari o vad ireala...Dar atunci am fost libera...Mana mea a gasit mana strainului ce mi-a spus taina sa fara cuvinte... Oamenii nu au nevoie de fapt de cuvinte...Nu e nevoie sa-mi spui mi-e dor, imi lipsesti, mi-e frica ca sa stiu ca ele zac undeva inauntrul celui pe care stelele te-au facut sa-l vezi..Oamenii se intorc mereu si mereu ca sa guste din iubiri ale fiintei...dar nu e doar atat...Cat de trista e destinatia daca drumul nu a insemnat nimic...Si ca sa va spun intreaga poveste, destinatia mea nu a fost una dulce... M-am inaltat pe aripi de fum...si pentru zilele acelea eu am zburat...S-a dezghetat domnita prin nu stiu ce descantec...Poate ochii necunoscutului...Pentru ca tot el e cel ce mereu imi spunea doar poate...Incet m-am asezat din nou pe nisip si am inteles...Calatoria se sfarsise iar visul era gata...Candva necunoscutul mi-a spus ca e mai usor sa ma despind de iluzie daca sunt infranta de suparari...Cat de tare se insela bland suflet...Barajul s-a rupt cu mult inainte sa mai pot face ceva....Acum dorul calator s-a topit in dorul dor.... Pentru o vreme voi plange cu lacrimi marunte spre aducerea la viata a celei botezate de nisipuri...Ea este acolo ..aici acum cu mine ...

M-am intors de pe mal de infint, primavara-n par si miros de mar...

Chibritul albastru (Poveste imaginara)

2010-09-29T13:52:00.000-07:00

Prin imensul de fum si gheata cu gust de capsuni te privesc… A trecut mult , putin cam mult pentru gusturile mele, dar e bine…acum e bine din nou..Te privesc peste intinderea mesei ce imi pare un ocean…Pe alte mese ca acestea ne-am intins in alte dati daruri … darurile unor inimi batrane… fire de foc, lumini oribitoare, mangaieri fara taina atingerii si vorbe ca vartejuri cenusii…
In seara asta, dragul meu prieten masa imi pare mai mare ca atunci, poate pentru ca te simt mai departe decat in alte dati…Sau poate doar pentru ca intelegerea de la moartea zorilor mi-a mangaiat si mie chipul… In vremurile trecute stateam la alte mese, in alte haine, in alte timpuri si cu alte chipuri, dar eram tot noi doi…te cunosteam atunci la fel ca acum, cunosteam ceea ce zace in tine… Tristetea si-a facut loc ca o gratioasa domnita si in sufletele noastre…Nu mai suntem cei doi de atunci… am obosit de lungul drum pe care l-am facut pana aici…
Pe masa noastra e un pachet de chibrituri rosii si albastre… Stiu ca acum e momentul dorintei mele… O dorinta pe un chibrit albastru… Ma infasor in harul imaginar si ating batul de lemn…In lumea asta nu are nici o importanta…in lumea aceea are… in lumea aceea tu trebuie sa implinesti ceea ce ai asteptat in alte timpuri…si nu ai inteles…nu ai stiut cum…
Lumea se coloreaza in sunetul amurgului…si flacara arde… te privesc prin ea si imi doresc sa intelegi cat de important este… Esti suflet pur intr-un alt fel de lut, chiar oglinda in care ma privesc in fiecare viata… ochii aceia fara inteles…cele 7 perechi de ochi diferiti si toti aceiasi…toti ai tai… Impreuna in vremurile de dinainte timpului… Acum trebuie sa intelegi….se consuma flacara, iar esenta lui arde la fel ca impinirea ce tu trebuie sa o aduci… Spune-I pe nume sau vei pleca din nou si din nou te vei intoarce…
E doar o flacara… Cea a chibritului albastru…dorinta mea pusa in toata materia… ochii tai sclipesc…ai inteles … iar apoi ai facut ceea ce asteptam sa faci de mult…. Ai stins focul …

Oglinda...sau dorinta din noaptea Perseidelor...

2010-08-14T09:30:00.000-07:00

Sunetul de chitara intr-un miez de noapte....O carte mare despre intelesurile lumii...Mi-ai dat voie sa alerg in picioarele goale pe literele cu miros de iarba...Imi faci semn sa ma intorc...ma uit la mainile mele, la reflexia mea...dar nu sunt eu cea de acolo ...Acolo e doar un copil....Te privesc pe tine...esti cel pe care il cunosc...apoi privesc oglinda...reflexia ta...dar nu esti tu...e doar un batranel carismatic, carunt...

Unde suntem?? Din nou intr-o alta lume ...Intr-o alta lectie pe note de chitara...Nu am inteles niciodata culoarea tristetii...De ce tristetea altora imi patrunde in suflet...desi nu e a mea...? Imi mangai fata cu mana unui om tanar...dar sufletul cu mana omului batran...Cum as putea sa inteleg...Cum de tot mai rar imi raspunzi la intrebari?..

A fost mereu doar oglinda..oglinda timpului ce ne separa ...Nu am stiut niciodata daca ceea ce vad e plasmuirea unei suprafete sau realitatea...Nu voi stii niciodata...Timpul din oglinda nu are gradatie nici culoare...El te lasa pe tine sa te joci...doar pe tine ca eu sa imi invat cele mai grele lectii...

Pe fundal se aud acordurile acelui cantec despre un rasarit domol...E un haos total....fluturi ce imi dau voie sa ii colorez...iar tu ..tu nu esti aici inger de ploaie...pentru ca dupa lectiile omului bun, ale tacerii, ale boemitatii acum m-ai aruncat in abis sa invat cea mai grea dintre lectii...Sa zbor, sa privesc si sa am incredere ca acolo va fii cineva sa pluteasca in acelasi ritm cu mine... Era nevoie doar de putina incredere si de trei stele cazatoare in noaptea Perseidelor...

2010-07-10T14:22:00.000-07:00

Acesta e trecutul meu...
Azur la amurg si vorbele ingerului ce tine infinitul in ochii lui...Nu m-ai putut iubi niciodata asa cum as fi vrut....ingerii nu iubesc pamanteste...in infinita lor bunatate coboara atunci cand pamantenii plang...asta ai facut si tu...mi-ai spus ca ma iubesti...dar ma iubesti ca pe o fiinta in care vezi lumea...ca ma iubesti ca pe un prieten....Atunci am urat ingerii si mi-am plans soarta...Nu intelegeam cum poti sa imi spui ca iubirea mea nu esti tu...ca nu tu esti jumatatea mea, ochii in care sa mi se cuprinda sufletul...Mi-ai spus ca va avea un nume aparte si ca poate trebuie doar sa privesc in fata mea.. Din nou ai avut dreptate , prietenul meu inger de lumina, inger de ploaie.... Mereu, cand eram trista ma alinam cu vorbele unui prieteni cu ochii de stea ...Asa a inceput povestea unei iubiri ce imi face sufletul sa tremure....Intr-o seara ca un amalgam de culori pale si opace m-am refugiat in castelul lui, departe de rasuflarea orasului ...m-a luat in brate si am stat asa...Era ciudat felul in care ma potiveam perfect in imbratisarea lui...(El mereu imi spune ca cineva m-a luat candva din bratele lui si m-a dat mamei mele...iar pe zi ce trece tind sa cred povestioara asta)...Atunci nu as fi conceput sa-l vad mai mult decat pe un prieten bun...Si cat de tare ma inselam...Simteam o liniste albastra acolo..in bratele lui...si i-am privit ochii... s-au cuprins in ai mei asa cum eu mam cupins perfect in ai lui....Atunci intr-un fel inconstient am stiut... ca el e cel despre care imi vorbea ingerul ploii....Ne-am privit pt o vreme ...ma alinta ca pe un copilas ranit...timpul incetinea...pana cand s-a oprit de tot...
Acesta e trecutul meu ...Si desi nu am spus niciodata povesti despre iubiri pamantene voi colora si aceata imagine...ea e una din cele trei mari povesti ce mi-au brazdat viata...Ea e povestea ochilor albastrii... La inceput a fost sfarsitul a tot ce ea stia...La inceputurile fiintei s-au sfasiat bucati de credinta pe care cineva le-a lipit in pieptul ei...Se cauta tacuta prin fasii de panza..pe noduri de matrici...prin sangele albastru pur... In acele inelepte inceputuri ea primea o rochie curata spre poposirea intr-o lume pe care o nega...O lume ce ii va aduce doar durere...Acum e un alt sfarsit ce nu ii va da nici macar atat...nici macar o haina curata...
Se smulgea carne si se aseaza in bratele necunoscute...intr-un alt univers am fost luata din alte brate..unele pe care intr-o ironie ciudata le-am gasit aici...brate ce mi-au alinat dureri ale firii fara ca ele sa fie rostite...si mi-au mangaiat fruntea ...Ma trezesc acum in sudoarea regretelor... Aceasta e povestea pe care am sfarsit-o cu buna stiinta dintr-un altruism ciudat... sufletul meu e asemeni primaverii capricios si cald si rece...nu am inteles pana de curand ca insasi toane de printesa , bucle de fata si valsuri ale copilei cu ingerii era ceea ce lipea cele doua universuri...
Te dezleg prima mea povestea....cea mai apropiata de timpul ce il numim prezent...descantec sa-mi fie aceasta ... acum iti spun un dulce-amarui adio...

Taciunea zorilor (sau suflet in flacari)

2010-06-22T13:43:00.000-07:00

Era lumina unei nopti si-a unei zile
hebraic suflet, ce nascu mormant
Si-n linii mari de gheata incopciata,
rigori de multe vede ne-alintate se parcurg.

Te las, in valuri de smintita teama
sa ma arunci, fecioara negricioasa;
Si in odaia lunga si amara
al ploii sal il simt cum ma apasa...

Vedenii.Copil opac al timpului genune,
napastuit de lipsa sferelor inalte
te-ntorci mereu cu sufletul taciune
si cu miros de frezie pentru muritori...

Descantec pentru Maya ...

2010-06-01T14:44:00.000-07:00

Fata cu par aramiu, ti-ai daruit iubirea ingerilor si ai uitat cum e sa iubesti pamanteste...Ochi verzi si muguri de fluier se aud in inima ta..Unde ai plecat fata tacuta? In ce lume de basm?
...Ai lasat in urma o umbra ce nu stie sa se coloreze...Materialul nu mai are forme si e prea putin incapatoare pentru nemateria din tine...
Candva ai stiut ca iubirea se coloreaza cu pensule magice, cu atingeri de maini si fluturasi colorati..Cine ti-a otravit iubirea copila naiva? Ce inger ti-a furat tarziu, cand zorii sunt lenesi, cel mai cast sarut?... Acum te tangui umbra uitata, prin povarnisuri....fara astampar, fara'ncetare ...cauti... in gerul ce candva te-a cuprins...Nu mai sti sa iubesti cum se iubeste aici..iubire cu foc si lucruri marunte...Iubita ai sa ramai in veci de ingeri si vesnic un fum, doar un fum pe pamantul acesta...
Nu mai tanji dupa iubiri fara nume...Ele nu te asteapta aici..Sunt ale cascadelor copii...si ale norilor vise.Ingerii, in geruri de infint te vor astepte si iti vor da cel mai frumos dans al lor, iar viata ta de pamant si zapada doare acum mai mult,amara constientizare ...Fugi copila si lasa ingerii in lumile lor, ei vor sti sa te iubeasca cand te intorci, iubirea pamnteana e linia ce palma ta o arata...
Lasa castul sarut in cutii cu amintiri parfumate , miros de frezie si pietre de rau...Ingerii ploii daruiesc iubiri ca pe agrafe din pletele fetelor frumoase..buze date in dar pentru iubiri marete ce urmeaza sa vina...Asteapta-ti randul lumesc si nu mai tanji dupa agrafe in forme de libelule sau fluturi cu aripi de safir si gust de coacaze..Asculta ...Ia-ti ragazul si nu mai rationa..doar simte...simte pamanteste...

Cantecul pietrei

2010-04-19T14:01:00.000-07:00

Retele gaussiene si portelanuri ciobite
Locuri ce duc spre neantul 'azul'
Un cantec pagan din corzi de vioara
Si plang si rad , azur la amurg...

Copaci fara luna si vise de nori
Tacere marunta si zgomot in zori
Mireasma pastel pe rochia prea lunga
Si curge si curge ca sa nu planga.

Copila uitata in haine de piatra,
Cade mereu spre al lumii ascend
Si canta mereu un cantec de iasca:
"Azur la amurg, sufletul meu..."

Cum se scrie tacerea...

2010-04-13T13:53:00.000-07:00

La nevoie doar cu cuvinte, in seri fara luna se rupe din sticle de vin prafuite, din valuri sidefii ce nu au mai fost date din ochi... la nevoie tacerea se scrie cu vise rupte din adancimi de suflete oarbe, ce au uitat sa mai lupte pentru ele... la nevoie tacerea se scrie din calimarile inimii, cu un sange rosu pur...martor voit pe colile vietii... Acum tacerea se ingana, e domnita din nou peste un palat ce era al ei de drept. In rochii lungi isi estimeaza avutul, si cu ochi blanzi mangaie cotlonele sufletului pe veci adormite. Ea e eterul si oglindirea eternului rabdator care acum curata ceea ce soarta si nepriceperea au lasat in urma....Da, la nevoie tacerea e curata precum lacrima unui pescarus orb ... Domnita mea imbraca ale ei camere in catifele si aprinde focuri in seminee de mult uitate... odai prafuite se lumineaza curat in al ei mers cu miros de vioara... La nevoie tacarea canta cu note mute, si alina dulce cu miros de frezie marea inspumata.... La nevoie tacerea isi pune masca cea mai pretuita si se lasa inselata de ale sunetului mister , iar aripi de fum, copila candida, se rupe petala cu petala in vorbe irosite... Mereu aceasi soarta culeasa din cenusa, mireasma blanda se face sunet si domnita, carne si etern, la nevoie si acum... vin dulce pe buze iubite... si un cer senin...

In imbratisarea ta...

2010-03-12T06:23:00.000-08:00

Noapte cu cer instelat, frig si iar frig...saruturi taioase ale lunii bicolore... Un pod, o apa..copilul din tine razand...Din nou am doar imagini...patrate dintr-o tabla de sah pe care tu intru-un fel sau altul ai invatat atat de bine sa mergi...Miros de alt si alt parfum pentru fiecare patrat...si ochii a caror infinit vreau sa il curpind...
Aceasi camera...
Putina muzica si licori ieftine..ale lumii muze... Sunete ale unui vechi tango, o cetate si prieteni ce se joaca ghidati de aburi ...Somnul omenirii ne-a adus momentul de care aveam nevoie, singuratea noastra, din nou infinit si efemer ...intr-o bucla de timp...
Poate pentru prima data, mi-ai raspuns la cele mai multe intrebari...Poate niciodata nu ai mai avut atat de multa rabdare ca acum...atata dezlegare de materie....Darul tau pentru mine: o promisiune a unei cetati ce nu mai e la fel ca cea pe care ai cunoscut-o dar da...totusi mi-ai promis ca noi doi impreuna vom merge sa vedem acea cetate...Uimire si iar uimire....Lumea asta are reguli, nevoie de bani, nevoie de timp, oameni si leagaturi....dar pentru tine acestea sunt precum fumul pe care il izgonesti cu o singura rasuflare... vom exista doar noi pe drumul spre cetate...
Iubire in ochii tai...iubire pentru inima mea muritoare, pentru miile de intrebari pe care le privesti intelegator la mine in suflet si astepti momentul in care vei avea voie sa imi raspunzi...Zambetul tau...si parfum de noapte imbracata in aer rece...
Cand timpul s-a impletiti deodata cu parul meu am vrut din nou o confirmarea ireala a faptului ca nu visez...M-am apropiat...timida...si am stat in fata ta...intr-o intersectie de secunde una mai mica decat cealalta. Incercam sa ma hotarasc daca se cade sa intind bratele si sa te curpind... Si am inteles ca nu am ce sa pierd...am intins bratele... si tu... tu m-ai cuprins....inainte sa apuc sa imi sfarsesc gestul...
Flacari in inima mea, foc ce curata pacatele pielii si ale sufletului, foc al unui inger pentru decojirea scoartei, atemporaliate in vapai albastre...
O micro lume, o spovedanie tacita, o noua treapta urcata, o crestere exponentiala a constientizarii, gustul timpului de dinaintea timpului, aripi translucide....sau doar ... lumea din imbratisarea ta...

Tacerea ta....

2010-03-02T12:55:00.000-08:00

Ma privesc in ochii tai... si cad in abis, dar nu vad nimic decat nuante de verde si gri...ochii tai sunt altfel acum, amalgam de culori si imagini ce nu le inteleg... peisajul se schimba ... pete fara contur si un sentiment de neapartenenta dureroasa....si cad....candva aici era azurul....apoi ai clipit...
Le-am vazut pe toate astea stand in fata ta...Stateam cuminte si tacuta asteptand sa ma judeci, sa ma lovesti cu vorbe nepamantesti...in schimb ai tacut...Si era o tacere fara consistenta, la fel ca aerul pe care incercam sa-l respir...Amorteala si o senzatie de vina asa cum nu am mai simtit ...decat doar in amintiri ale viitorului ce nu le gasesc ale mele , dar le identific cu parte dintr-o viitoare constiinta a timpului ce se impleteste in mine....De ce ai tacut? Preferam sa ard, sa lupt, dar nu am putut sa lupt cu tacerea ta, cum ma puteam scuza pentru ceva de care nu m-ai invinovatit prin cuvinte? Dar imi simteam vina apasandu-ma ....Si bunatatea ta , te uitai la mine cu intelegere si imi iertai totul, fiecare cuvant sau gest, fiecare extindere a omenescului ce se afla in mine, ce ma poseda prin simpla mea natura...
As fi vrut sa iti ating aripile, sa inteleg...dar nu am indraznit sa ma apropii...Acum am ajuns si eu sa iti spun ceva care am auzit candva la un prieten ce se suprapune in timpul hiperbolic peste ochii omului obisnuit..."Daca tu m-ai ierta as putea sa stau linistita,vinovata fiind, in fata unor zei furiosi...."

Povestea ploii...

2010-02-08T13:57:00.000-08:00

Pentru azi doar o poveste simpla… O poveste despre suflet si ingeri…de fapt doar un singur inger …cel pe care il iubesc cel mai mult, cel care isi face timp intotdeauna sa ma tina in brate noaptea atunci cand imi e frica si imi canta ca sa adorm (Pentru cei ce nu ma cunosc asta pare un lucru simplu, dar pana acum cateva luni nu suportam idea sa raman singura dupa lasarea serii)…

Povestea ploii incepe simplu…Doar doi prieteni ce au mers sa bea o sticla de vin…Inger si om intr-o asezare nefireasca a situatiei, eram eu si tu acolo si a inceput sa ploua… Imi era atat de frica de ploaie…sa nu ma ud sau sa nu racesc si atunci aripile tale m-au atins…mi-ai spus sa am putina incredere, sa imi dezvelesc parul de esarfa cu care l-am acoperit…sa stau putin asa…mi-ai promis ca nu o sa racesc…Asa a inceput aceasta poveste ciudata…Ploaia mi-a spalat putin hainele triste si obosite…mi-a dat libertatea alegerii de a spune da…sunt aici om parte din natura asta minunata…ploaia nu face rau…e doar o alta dizlocare macabre a omului de ceea ce de fapt il creste…

Am invatat sa iubesc ploaia, pasi marunti spre vise, chiar lacrimi confundate cu picuri fini…si amalgam de vise sub iubirea ploii…poate ca ploaia e cel mai iubitor fenomen…se aseaza timid si te imbratiseaza…nu e vina lui ca e rece…e pur si simplu acolo pt tine…Pasii nostrii impreuna i-am facut prin ploaie…te-ai asezat si ai luat o pietricica de pe jos, iar eu ti-am spus sa o lasi ca e murdara…si raspunsul tau ca de obicei subit…nu e murdara…asta vor ei sa crezi…ploaia le spala pe toate…

De atunci prietenul meu,de fiecare data cand ploua si tu nu esti langa mine, eu dansez ca un copil in ochiurile de apa ...stiu ca tu ma tii de mana in iluziiile mele nebunesti si singurateta nu mai e la fel de trista cum parea….pentru ca impreuna cu iubirea petru ploaie am ajuns o parte din infinitatea ta... din ecoul faptului pur...

Inocenta(sau delir in parcul cu mere)

2010-01-10T10:29:00.000-08:00

As vrea sa mai aud pasul si mana calda...si atat de fina, intr-o noapte fara luna cu miros de frezie si rece ...atat de rece...
Ramuri de flori rupte in inima mea, pe care incerc sa le culeg si sa le lipesc sa fie din nou frumoase si inflorite...dar solutia e alta: eternitatea daruita efemeritatii, cadoul unei ultimi rasuflari, eliberarea si moartea unei conditii...delir si iar delir.
Azi nu am cuvinte mestesugite, nici lacrimi, nici cereri...azi nu te vreau langa mine, nu te vreau nici departe...azi nu iti cer sa imi dai boabe de vis si nici sa imi astamperi foamea de nou...azi ma cufund in amintiri si in soapte, in atingeri ale ingerilor, ale aerului...ale totului...sunt lucruri, aceste lucruri le percep atunci cand le scriu desi acest scris nu reda in totalitatea ei puritatea trairii...Ma mangaie cuvintele si ideile azi, sunt idee asa cum ma visam demult... e o traire straina a atemporalitatii...azi simt ca fac parte din lume..dintr-o alta lume..si e atat de simplu...atat de ireal...parca sunt intr-un tren ce nu duce niciunde dar placerea calatoriei imi da fiori...
E o absurditate ce incerc eu sa redau..e doar un sentiment al unei intelegeri partiale..al unei atingeri, al unui joc in care am intrat...e un fel de odihna fara ca trupul sa doarma si un fel de vis ce nu necesita somn...cand incerc sa explic prin cuvinte pare absurd, dar crede-ma ca ma patrunde pana in adancuri... ma mangaie...e un fel de singurate asa cum nu am mai cunoscut nicodata...asemenea unui vis, un intuneric ce ma mangaie la fel ca cea mai frumoasa panza...Oare ce e singuratatea asta? Eu intotdeauna m'am temut de singuratate...era ceva opac, trist si dur..era ca o taina a nentelesului ce imi rapea secretele si scutul si ma lasa goala in intuneric...dar acum ceva s-a schimbat...imi place singuratatea asta ...e in acelasi timp trista si bucuroasa si intunericul e luminos la fel cum lumina e intunecata si totul e de-nenteles, dar totusi cu atata sens ca ma copleseste...
Acum intunericul imi da linistea...am ajuns sa tanjesc dupa liniste si intuneric... e atat de diferit si nu ma mai sperie...ma tine de mana si ma plimba prin parcuri..imi asculta nelinistile, imi spune cuvinte de dragoste si de prietenie, imi da voia sa ma cufund in vise si ma aduce la realitate...Cand imi citesc cuvintele nu imi cunosc vocea...acestea nu sunt cuvintele ratiunii...nu stiu ale cui sunt, dar sunt cuvinte si am invatat ca ele sunt puternice, sunt ca niste nimfe ce asteapta sa izvorasca si apoi cutreiera lumea in haine mestesugite...ele sunt cadouri si flori..cadoul meu pentru tine si oricat as vrea sa ascult de promisunea ca ele vor fi si ultimele, e atat de naiva recunoasterea aceasta:ele nu pot fi ultimele, pentru ca inca timpul nostru impreuna nu s-a sfarsit...inca sunt imagini pe care noi nu le-am consumat, sunt imagini despre care ti-am mai spus... pe care inca nu le-am trait...ciudat este cum vederea unei posibile despartiri nu ma mai intristeaza...tu esti cel liber...cel care invata, asculta si iubeste in culori pe care eu nu le-am vazut niciodata....tu esti cel care alege sa imparta...dar nu ai impartiti totul...si efemerul isi va spune cel din urma cuvant cand toate vor fi spuse...el lasa timp..el are vreme...

Ce s-ar intampla daca?

2010-01-08T05:31:00.000-08:00

Cand ziua se lupta cu noaptea pentru timpul cand fericirea vine, 4 prieteni stateau intr-o "carciuma".Licori magice si ganduri fara de ineles, vorbe ce umpleau aceasi masa de alta data...Un fel de visare comuna venita din suflete diferite...Stateam in fata a 3 persoane total diferite, fiecare in felul lui adanc incrustat in inima mea: Cel ce mi-a fost calauza si 'inger pazitor', cea ce mi-a deschis ochii si m-a tinut de mana spre drumul nou ce aveam sa-l indragesc si constiinta, vocea inteleapta a celui ce intelege complexul... Cand noaptea ne-a mangaiat fata si gandurile si-au schimbat cursul spre o poveste cu niste prieteni care au facut un lucru nebunesc...am vrut si noi sa-l facem, am vrut si eu sa fac ceva nebunesc impreuna cu ei....Asa ca am luat un taxi si am plecat cu primul tren ...Intamplarea a facut ca acel tren sa ne duca intr-o cetate alba, in palatul inalt al celui ce strange pietre...Am stat in delirul aburilor si am ascultat vocea din capul meu ce imi canta...ei au dreptate..in valul acela se nasc ideile geniale, ideile magnifice ce iti trezesc sufletul si il lasa macar pentru cateva ore sa faca ceea ce doreste...
Deci azi e ziua ce a urmat dupa "Ce s-ar intampla daca?" Vedeti voi...acesta a fost mereu un vis..sa-mi las curiozitatea libera, sa-mi iubesc sufletul si sa plec in lume, fara nimic, doar eu impreuna cu mine, impreuna cu ei...Am invatat atat de multe intr-o seara ce nu a insemnat destinatie ci drum, intr-o seara destinata implinrii... pentru ca asa cum imi spune perechea de ochi straini..."ferciriea vine pana la urma intr-o joi".

Nasterea azurului la amurg...(sau ingerul meu)

2009-12-11T13:26:00.000-08:00

Numele acestui jurnal imaginar...azur la amurg...are o poveste atat de lunga, dar una care merita spusa. Ea se imbina cu povestea ce voiam sa o spun despre ingerul meu preferat...E ciudat... abia acum, cand scriu vad cat de armonios se impletesc firele dintre inger si piatra. A fost in timpul ce inca nu exista un inger si din diferite motive pe care eu inca nu am voie sa le cunosc s-a intrupat om.Deci a fost odata ca niciodata, un inger, cu aripi albe si sclipiri orbitoare...a fost atunci cand eu nu intelgeam si nefininta mea era prezenta prin simpla absenta a corpului ce il acum...El era atunci nefiinta a luminii..Acum e altfel ... Desi infatisarea lui aduce a vesnicului tipar al omului normal...ochii lui sunt magici.Nu e ceva ce se poate descrie in cuvinte. Efemerul si infinitul se tin de mana in ochii lui si e atat de cald...desi banca e rece si in viforul noptii miroase a frezie...El e cel care noaptea imi spune povesti colorate cu panze de stele si ma leagana...atunci el e ingerul pazitor... Vedeti voi... amurgul e momentul in care constiinta prezentului e muribunda si se naste idea unui nou vis. Amurgul prin tristetea si ciclicitatea lui e momentul magic...Si ingerul meu se naste la fel: ziua imi e prieten, ma tine de mana cand sunt trista, imi canta atunci cand plang, imi da curaj cand ma retrag in colturi intunecate si imi spune de fiecare data cand are ocazia ca e ceva special in fiecare din noi... sa nu renunt la visul meu...ar fi pacat. Si apoi la amurg el moare ca sa elibereze spiritul, ce noapte de noapte ma alina si imi saruta ochii... Castele ce le vad prin ochii lui, au fost in timpul ce a fost dar si in timpul ce are sa vie mai curand decat curpinde imaginatia...El e asemenea unui numar complex amalgam exact dintr-o parte reala si una imaginara, care fac impreuna un punct pe o axa prea greu de priceput...Nu am voie acum sa inteleg nodurile lui si il rog mereu sa nu plece inca...dar prin simplu fapt ca e aici, acum, cand sufletul meu se zbate e mai mult decat limitarea intelegerii ar putea sa ceara...

Jocul cu ciorburile de sticla ...sau arta de a intelege

2009-12-04T12:48:00.000-08:00

~Amalgam de culori, lacrimi de durere, nebunie curata, extaz si tristeti nebanuite...fulgi de nea in mijlocul verii, un soare adanc in mijlocul iernii, palpabilul necunoscut la mine in mana...cuvintele lui, voci ce ma mangaie, ce ma indeamna sa traiesc... altele sa plec...
Pahare cu vorbe, pahare cu dureri ce le-am lasat sa ma invadeze si o stare de neputinta la limita cruzimii...momentele adevarului ...oameni lipsiti de inhibitii si puritatea lui prin cioburi spurcate de pahare sparte...Te vedeam printre clipri ciudate, printre stari de inconstienta lucida, te iubeam si te uram in acelasi timp, te voiam acolo langa randuri randuri din notele mele .~
Asta e viata mea acum, viata printre cioburi colorate....Le iau de jos si construiesc un castel mult mai frumos ca cel de ieri, cel pe care la amurg l-am spart...Intotdeauna e asa...omul condamnat la regenerarea vesnica...As vrea sa spun ca imi pare rau sa imi culeg bucactile de pe jos, dar nu e deloc asa...E atat de frumosa mireasma distrugerii...poate nu la fel de frumoasa ca cea a reconstructiei .Impreuna cu tine am ales o cale pe care tot ce inseamna moral in viata ar fi ocolit-o.Dar uite ...am strans multe cioburi albastre si am facut o punte...Mi-am facut curaj si am trecut in partea cealalta...Si atunci am vazut ...
Am avut nevoie doar de putin curaj...sa nu ma mai ascund si sa accept notiunea de a intelege...Asta e partea cea mai grea, sa inteleg ca intelegerea nu inseamna nici supunere, nici reproducere/copiere ...a intelege inseamna a imagina si un fel de contopire translucida a entitatii plina de culoare ce e in mine cu ceea ce se cheama viata...Aaa da...si acesta a fost momentul in care mi-am dat seama ca regulile jocurilor cu bucati colorate le fac eu... aici nu exista echilibru si nici gravitate...in jocul acesta lumea se curbeaza, se rupe sau se contracta asa cum vreau eu...in acest joc pe care il numesc al meu bucatile au un singur scop...sa se nasca simetrice ...sa aduca putin mai multa puritate si un zambet pentru oamenii-copii carora le e prea frica sa se joace...
Si in loc de incheiere poate doar un fel de inceput pentru povestea ce o sa vina...In cioburi de sticla am vazut fetele lor...sunt atat de minunati... si vor urma nenumarate povesti despre ei...Hmm da si ultimul lucru de spus(un secret ce il dau lumii): Desi nu e corect am ascuns un ciob intr-un saculet...e sticla in care il vad pe el...cel mai aproape de sufletul meu dintre toti cei ce saruta vesnicia....

Si...au trait fericiti pana la adanci batraneti....

2009-11-08T05:50:00.000-08:00

Era întuneric. Ploaia bătea departe afară,

Şi mă durea mâna ca o gheară

Neputincioasă să se strângă.

Şi m-am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă.

Crezul meu, filonul filozofic al esentei mele impregnate in parfumul dulce-amarui al poeticului incapabil si totusi burdusit de ganduri se alfa in aceste versuri...

Fiecare cuvant are o incarcatura ce plonjeaza adanc si mangaie lava cu lacrimi de diamant.Adolescenta e intunericul, din aceasi mana a intunericului biblic...la inceput nu e nimic, nu patrund raze de lumina, suntem noi, doar noi in microuniversul format din pixeli, muzica sau dezamagire.Ne plimbam prin ploaie, auzim voci, le ascultam sau strigam inapoi, nu avem responsabilitatea unei urmari tragice a crizelor existentiale.Suntem impinsi de maini calde spre acest "departe, afara" unde stim sigur ca ploaia nu se opreste si umerii frumosi prin simpla lor libertate se garbovesc sub poverile cumplite ale unei lumi ce nu o vrem.

Trecerea e cruda si in parte inevitabila ...Poate e ceva atat de comun sa scri incalecat pe limita fara sa iti dai seama in care parte vrei sa te rastorni.Curentul te impinge departe, iar esenta pura percepe doar chinul ospatului pantagruelic din care se infrupta mintea necoapta.Samanta trece prin durerea nasterilor succesive, se zbate in manifestarea spintecarii burtiilor.

Aceasta acceptare constienta a schimbarii vine mult prea tarziu pentru individ...nu degeaba vocile albastre ma indemnau mereu sa imi strig propria entitate fara cuvinte moarte si poncife...sa spun ca sunt Eu- esenta fiintei , o parte din mit.

In aceste momente ale zbaterii am realizat ca motivul pentru care batranii au o invidie oarecum dusmanoasa fata de tineri este de fapt invidierea constientizarii arzatoare a tanarului capabil sa perceapa apartenenta la mit, seva vie a dorintei, inconstienta de a lupta pentru o cauza pierduta si credinta in "si au trait fericiti pana la adanci batraneti"...

Tineretea mea e neputincioasa in fata acestui timp.Stau pe patul vietii si apa inunda totul, dar reusesc sa strang in jurul meu amintiri colorate , fericirea de trai si puterea de a scrie cu penita cea iesita din intuneric.

Am luat-o deja in directia mainilor...Ma silesc sa desenez cu creioane rupte, iar mana mea stanga si neslefuita scrie acum cea mai frumoasa simfonie auzita vreodata...Eu-viata mea,tinerete fara batranete.

Echilibrul atemporalitatii...

2009-10-25T10:27:00.000-07:00

Nu stiu de ce mereu am avut parte de o constientizare semilucida a unei prezente de o complexitate stranie...mereu aici , mereu langa mine...catoedata fizica sau la limita transluciditatii pure...si orice forma ar fi luat am stiut ca e aici...
Imi place sa ma gandesc la aceasta forma ca la un inger, un inger ce are ochi de pe un taram atemporal, ce vede lumea in nuante explozive si totusi se coboara atata de jos incat sa ma tina in brate pe o banca sau de mana cand trec strada...
Acum el e aici se uita peste urmarul meu si zambeste...stiu ca ii place sa scriu si imi spune mereu sa zambesc lumii...pentru el scrisul e vocea mea si felul in care imi las cugetul liber...Tot ce spun eu acum e un amalgam de nebunie si irationalitate...
Imi arata imagini si vise ce par rupte dintr-o alta realitate si e o credinta ciudata ce nu isi are fundamente in alterarea realitatii ci intr-o forma mai sensibila a unei lumi ce asteapta sa vina...El asteapta, sa cresc, sa inteleg, sa invat...asteapta sa fiu pregatita sa zambesc...asa suntem noi...materie si spirit..doua jumatati inca neinchegate ale unui intreg perfect...
Aud mereu 'Nu te grabii...doar vreme este...sau o sa fie bine'......si cred pentru ca el e cel care e umbra jumatatii mele, neomul, antimateria si ochii cei plini de lumina...e el....Cel ce mi-a daruit piatra inchiderii....suntem doi intr-o lume ce sta sa se schimbe...
Dar acum ....pun piciorul pe panamantul rece...si ma intorc la lumea reala...cu putin mai multa gratie si asteptand ploaia ce o sa imi arate o frunza putin mai curata si mai aproape de irealitatea in care eu simt imbratisarea entitatii atemporale...

Pentru cei ce nu uita...

2009-09-11T12:48:00.000-07:00

Uitare si samburi de adevaruri invelite in ambalaje colorate...oameni si sentimente...Stau cu ochii la cerul muntelui impreuna cu prietenii mei si asteptam sa vedem o ploaie de stele ce nu a mai venit...sunt nori...e vreme ploioasa si foarte multa ceata...dar nimeni nu se plange...e o tacere calda si suflete ce si-au uitat rautatea pe drumurile umblate de oameni...
Nimeni nu spune ca e trist ca nu vede stelele pentru ca stim cu totii ca noi am venit aici ca sa fim impreuna in bratele muntelui...Noi suntem cei dezgoliti de scopuri , cei ce se nasc din nou, cei ce isi iau puterea din verdeata sufletului si puritatea din sclipirea izvorului, cei ce invata sa faca primii pasi pe carari, cei ce iubesc soarele la fel ca si ploaia caci ei stiu ca ele se iubesc asa cum noi poli opusi ne iubim....
Aceasta postare e pentru ei...pentru cei ce nu uita ca esenta noastra se alfa intr-un munte si putera intr-o stanca...Vedem acum doar samburele...nu ne trebuiesc ambalaje si nici culori facute...pentru cei ce nu uita ca verdele vine de la frunza si albastru de la cer si rosul de la mac si toate impreuna de la cel mai frumos curcubeu

Fictiunea greselii...

2009-07-25T15:24:00.000-07:00

Atunci cand incepi sa scri e ca si cand ai incepe sa vorbesti si nu ma refer la o conversatie ci momentul in care o fiinta umana isi face loc spre universul lingvistic...Inainte de a invata orice: gramatica, sintaxa, parti de vorbire, primul lucru, caramida de baza este primul cuvant...
Avem mereu dreptul la primul cuvant, la prima sansa de a cunoaste o persoana, la o prima iubire, la un prim sarut dar nu mai avem nicodata sansa sa spunem acel prim cuvant memorabil...
Vreau sa am voie sa mai imi spun inca o data povestea sa am dreptul sa mai traiesc o data ce am trait si totusi stim ca asa ceva e chiar imposibil, asa ca prin intermediul scrisului cu fiecare particica a acestei postari eu invat sa vorbesc din nou..Va vorbesc voua despre arta de a creste, despre inteleseul prin prisma mea la "a te gasi pe tine", a-ti gasi o identitate...
A creste inseamna a dura, si a dura se poate tranforma in a ramane etern...De ce sa duci o viata ca sa fi doar un om cand poti sa fi acel om?..Viata nu intotdeauna e prielnica acestei deveniri interioara, viata nu iti da mereu o sansa de a fi acel om, dar te loveste atat de tare incat la un moment dat ajungi sa fi alt om...
Ce a ramas din mine acum e omul post-lovire... eu sunt, imi sunt alt om.As vrea sa stiti cat de tare dor aceste cuvinte, cat de mult zgarie adevarul acesta...eu sunt alt om...dar printr-o poveste ce nu e nici frumoasa si nici vesela eu voi fi acel om...iar aceasta este fictiunea greselii...

Azi e randul numarului 7...

2009-06-21T04:20:00.000-07:00

Nu e o coincidenta ca azi am facut prima postare...azi sunt 7 luni de cand o parte din sufletul meu a murit, 7 luni de delir si valtoare...
Pentru ca azi eu fac primul pas, vreau sa impartasesc cu voi un ciob din visele mele sparte... Eu sunt Mayya...eu imi sunt mie tristete, utopie, delir, vis si zambet...Iar azi acesta e darul meu pentru voi,darul meu pentru un inger:
"Pentru ca te iubesc, pentru ca nu esti aici, pentru ca plang, pentru ca eu sunt fata care zambeste trist cu atat mai putin sa rada, pentru ca utopia cuprinde toate lucrurile pe care eu le vreau, pentru ca nu respir decat gol, pentru ca ma cufund in eter, pentru ca vreau sa nu mai respir deloc, pentru ca imi vreau sufletul linistit, pentru ca nu pot sa traiesc, pentru ca am incercat sa uit, pentru toate zilele ce s-au dus, pentru toate sufletele pe care le-am calcat, pentru toate sufletele ce m-au calcat, pentru sansa pe care mi-ai furat-o, pentru inima pe care ti-am dat-o, pentru delirul in care traiesc, pentru spatiul director al vietii mele, pentru eternul infern fara tine, pentru gandurile ce nu mai incap, pentru reprezentatul clasei omului trist, pentru abruptul vietii, pentru sinceritatea mortii, pentru tanjirea sfarsitului, pentru toate, ,,,pentru tine....scriu..."